LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Administratie Publica

Strategii/Modalitati de Optimizare a Comunicarii in Relatia Functionar Public-Cetatean

Avatar of Felix2023ro_3 0

Apartenenţa şi  siguranţă sunt nevoi stringente, vizibile în evoluţia omului, astfel că indivizii s-au contituit, deliberat, în grupuri cu scopul de a-şi satisface aceste necesităţi ale propriei identităţi. În cadrul entităţilor constituite, membrii acestora comunicau în modul specific al culturii din care făceau parte, al mediului care influenţa existenţa lor şi al caracteristicilor individuale şi, implicit, comune aduse laolaltă. Putem spune că administraţiile s-au dezvoltat împreună cu viziunea, ideile, ideologiile transmise de indivizi,  prin intermediul procesului de comunicare.

Administraţiile sunt unităţi sociale sau grupuri de oameni construite şi reconstruite deliberat, ce urmăresc atingerea unui scop (Etzioni, 1964). Societatea în care trăim este deci una administrativă.

„Suntem educaţi în administraţii, ne petrecem cea mai mare parte din timp lucrând pentu ele (…), patronăm administraţii, ne petrecem timpul liber în ele şi ne rugăm în aceste locuri”.

erspectiva tradiţională a administraţiilor publice conţine cinci elemente cheie ale acestora: [1]

  1. diviziunea muncii şi atingerea scopurilor propuse
  2. existenţa unui centru de putere care are rolul de a coordona activitatea
  3. substituirea personalului
  4. interdependeţa componentelor organizaţiei
  5. coordonarea între părţile componente prin intermediul comunicării

Toate aceste elemente au în centrul lor indivizi din mediul social în care este localizată o anumită organizaţie. Astfel, putem spune că administraţiile sunt entităţi contituite social. Oamenii interacţionează în cadrul activităţilor desfăşurate, împărtăţesc valori, credinţe şi idei asemănătoare în perspectiva atingerii unui scop comun. Membrii entităţilor sunt influenţaţi de mediul intern, dar în acelaşi timp ajută la crearea acestuia şi la dezvoltarea lui.

[1]  Flaviu Călin, Rus Introducere în Ştiinţa Comunicării şi a Relaţiilor Publice, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 52

Drept Civil

Subiectele Obiectul si Continutul Dreptului de Autor

Avatar of Felix2023ro_3 0

Disciplina intitulată ’’ Dreptul Propietăţii Intelectuale’’ are ca obiect de studiu protecţia autorilor de opere ale spiritului şi rezultatul activităţii creative a acestora, respectiv creeaţiile de formă ( protejate prin drepturi de autor şi drepturi conexe, iar mai nou şi prin drepturi sui-generis) şi creaţiile de fond ( protejate prin drepturi de propietate industrială), precum şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ.

Denominaţiunea de „Drepturi de proprietate intelectuală” îşi regăseşte originea, în timp, în perioada de cristalizare a regimului drepturilor asupra creaţiilor intelectuale ( secolele XV si XVIII ), când drepturile asupra produselor spiritului au fost asimilate drepturilor de propietate[1], în încercarea de a se gasi solutii de protecţie a acestora prin aplicarea regulilor dreptului comun intr-un domeniu lipsit încă de o reglementare specială.     Este însă foarte posibil ca aceeastă denumire să îşi aibă originea doar într-o greşeală de traducere a unui cuvânt din  limba engleză  în franceză.

Există tentaţia de a considera Franţa ca fiind patria drepturilor de propietate intelectuală, între altele, pentru că în această ţară materia a fost amplu reglementată şi pentru că legile adoptate în această tară au servit ca model pentru numeroase alte ţări (inclusiv pentru ţara noastră) ori au influenţat soluţiile adoptate de alte sisteme de drept.

Autorii de limbă franceză au semnalat pericolul preluării unor cuvinte în afara contextului în care sunt folosite in limba din care sunt preluate sau printr-o traducere aproximativă.

Separarea “ proprietăţii intelectuale “ de proprietatea din dreptul comun, pas extrem de important pentru evoluţia disciplinei, s-a produs însă abia în secolul al XIX –lea, atunci când s-a remarcat, pe bună dreptate, că nu se poate pune semnul egalităţii între rezultatul creaţiei intelectuale şi bunurile care constituie obiect al propietăţii în dreptul comun şi că regulile dreptului comun,în care s-au căutat soluţiile protecţiei creaţiilor spiritului, nu sunt satisfăcătoare.

[1] V. Ros, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck,Bucureşti, 2005, p. 12.

Drept Civil

Contractul de Intretinere

Avatar of Felix2023ro_3 0

Definiţia dată de Codul civil român. Potrivit art. 942 din Codul civil român, „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.

Definiţia dată de Codul civil francez. Deşi reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză,[1] definiţiile date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice. În art. 1001 Codul Civil francez dă următoarea definiţie: ,,le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres à donner, à faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenţia prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru).

Paralelă între cele două definiţii legale. Aşa cum am subliniat deja, deşi reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză, definiţiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.

În concepţia legiuitorului francez contractul este privit ca o convenţie generatoare de drepturi şi obligaţii, mai exact, ca o convenţie particulară, generatoare de drepturi şi obligaţii, între convenţie şi contract fiind un raport ca de la parte la întreg.

Literatura franceză de specialitate, considera că termenul de „convenţie” are un sens mai larg decât cel de contract[2]. Convenţia poate avea drept obiect naşterea unei obligaţii şi atunci poate fi privită ca un contract, dar ea poate avea şi un alt obiect, de exemplu – transmiterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii. Se consideră că o convenţie poate avea şi alte efecte decât cele referitoare la o obligaţie: ea poate privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

Observăm că textul art. 942 din Codul civil român nu a preluat în definiţie termenul de „convenţie”, folosind drept echivalent formula „acordul între două sau mai multe persoane”. Pe de altă parte, se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil francez precizează că prin convenţie părţile se obligă unele faţă de altele „să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru”, art. 942 din Codul civil român conchide că acordul părţilor intervine „spre a constitui sau stinge un raport juridic”.

[1] După Codul civil francez de la 1804.

[2] Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 40.

Drept Penal International

Principiile Dreptului International Penal

Avatar of Felix2023ro_3 0

Cooperarea internaţională în materie penală dobândeşte noi valenţe, astfel încât noţiunea ei „clasică” devine uneori un concept care nu este suficient pentru a defini diferitele forme pe care le îmbracă lupta împotriva criminalităţii la nivel global.[1]

Evoluţiile înregistrate în dreptul internaţional în ultimii ani, mai precis dezvoltarea fără precedent a dreptului internaţional penal, ne îndreptăţesc să vorbim de crearea, treptat, a unei veritabile justiţii penale transnaţionale, dar şi a uneia supranaţionale.

Justiţia penală transnaţională cuprinde, în opinia noastră, acele forme de cooperare internaţională în materie penală analizate pe larg în Titlurile I şi II, menite să combată criminalitatea transfrontalieră, dar şi să ajute la înfăptuirea justiţiei penale în cauze cu diferite elemente de extraneitate.

Suveranitatea statelor, ce stă la baza cooperării interstatale în materie penală, a împiedicat şi împiedică încă o cooperare internaţională eficientă împotriva criminalităţii.            Or, în cazul crimelor împotriva umanităţii, al genocidului, al crimelor de război comunitatea internaţională nu poate accepta ca suveranitatea statelor să stea în calea pedepsirii celor ce se fac vinovaţi de asemenea fapte deosebit  de grave. De aceea, cel puţin pentru asemenea crime ce aduc atingere unor valori esenţiale ale umanităţii, se impunea ca, mai ales în situaţiile în care jurisdicţiile naţionale nu sunt în măsură să asigure tragerea la răspundere penală a unor persoane acuzate de săvârşirea unor crime grave, să se pună bazele unei justiţii supranaţionale.

Desigur, între o justiţie penală transnaţională sau mai mult suprana- ţională şi suveranitatea statelor există, cel puţin aparent, premisele unei „tensiuni”  ireconciliabile.           Dar cât de ireconciliabil este acest conflict? Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale a dovedit că se poate ajunge la un anumit echilibru între suveranitatea statală şi o jurisdicţie internaţională. Astfel, spre deosebire de tribunalele penale internaţionale ad-hoc, Curtea Penală Internaţională devine competentă numai în măsura în care un stat care avea jurisdicţie asupra unei fapte prevăzute în Statutul de la Roma nu are voinţa de a exercita o procedură penală faţă de o persoană acuzată de săvârşirea unei asemenea crime.[2]

[1] Al.Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,p.120

[2] Dr. Diaconu, Dumitru. Curtea penală internaţională : Istorie şi realitate,Ed. All Beck, 1999,p.132

Drept Penal International

Crimele Contra Pacii

Avatar of Felix2023ro_3 0

O componentă esenţială a dreptului păcii o constituie definirea şi precizarea răspunderii pentru acele acţiuni care sunt de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională, să creeze şi să întreţină un climat belicos, de tensiune şi încordare care să favorizeze recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, să genereze conflicte şi confruntări militare. Răspunderea pentru asemenea fapte trebuie stipulată cu toată claritatea în sistemul normativ al dreptului păcii, aşa încât funcţiile sale preventive să fie îndeplinite cu succes, iar pacea şi securitatea popoarelor să fie pe deplin garantate.

Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborăriiîn diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor  grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal deincriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.[1]

În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună înaplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.

În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadrunaţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.

Multă vreme războiul de agresiune a fost considerat un act licit, nefiind incriminat şi, în consecinţă, neexistând o răspundere pentru acţiunile care au dus la declanşarea şi desfăşurarea sa. În cadrul raporturilor internaţionale, statele mai puternice şi mai bine înarmate trăgeau la răspundere statele mai mici şi mai slabe, în cunoscuta formulă a „dreptului învingătorului de a impune statului învins condiţiile sale.

Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind  prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să- i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul undeau fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămană nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.[2]

Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau  procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de cătreinstanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comunelegislaţiei penale a statelor civilizate. În baz a convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s- au angajat să ia toatemăsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cucaracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.

[1] Mateuţ, Gheorghiţă. Convenţiile internaţionale în materie penală,Ed.. Servo-Sat, 1997,p.195

[2] Vespasian V. Pella, Razboiul – crima si criminalii de razboi. Reflectii asupra justitiei penale internationale.Ed.Universul Juridic,2013,p.194