LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Penal

Aspecte Teoretice si Practice Privind Regimul Raspunderii Penale a Minorului

Avatar of Felix2023ro_3 0

Infracţionalitatea sau criminalitatea minorilor, chiar dacă este o componentă a infracţionalităţii în general, prezintă particularităţi determinate de anumite caracteristici biologice, psihologice şi sociale ale acestora, avute în vedere de legiuitor la momentul reglementării răspunderii penale pentru minori, pentru combaterea fenomenului infracţionalităţii în rândul minorilor fiind prevăzute anumite forme de prevenire diferite faţă de majori.

Fiind un domeniu extrem de delicat, în doctrina juridică nu există o concepţie unitară, cu repercusiuni asupra modului de reglementare, în concret, existând două modele de abordare: modelul liberal şi modelul autoritar .

Modelul liberal sau nepenal presupune că minorilor nu li se vor aplica sancţiuni de drept penal, în cazul comiterii de infracţiuni de către aceştia urmând să se aplice măsuri de altă natură. Modelul liberal scoate astfel din sfera dreptului penal infracţionalitatea juvenilă, urmând ca minorilor să li se aplice doar măsuri de siguranţă ; totuşi, în cazul comiterii unor infracţiuni de către minorii cu vârste apropiate de vârsta majoratului, acestora li se vor putea aplica pedepse, ca, de exemplu, în Belgia .

Drept Civil

Efectele Contractului de Vanzare

Avatar of Felix2023ro_3 0

Efectele contractului de vânzare-cumpărare reprezintă tocmai conţinutul acestuia, atât drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din convenţia lor.

În legătură cu efectele contractului de vânzare-cumpărare, se impun câteva precizări referitoare la forţa obligatorie a contractului, principiul irevocabilităţii şi principiul relativ a efectelor contractului, aspecte care se analizează în materia contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la dispoziţiile noului Cod civil cuprinse în Titlul II, Capitolul I („Contractul”).

Astfel, în privinţa forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare, exprimat prin binecunoscutul adagiu latin, pacta sunt servanda, dispoziţiile art., 1.270 alin. (1) C. civ., statuează „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, sau, mai plastic exprimarea „contractul este legea părţilor”.

Totodată, în virtutea principiului pacta sunt servanda, dispoziţiile art. 1.272 C. civ., având denumirea marginală „Conţinutul contractului”, stipulează că: „contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”.[1]

[1] F. A. Baias Ş. A. – Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2012,p.143

Drept Civil

Abuzului de Drept

Avatar of Felix2023ro_3 0

Cu privire la modul de exercitare a unui drept subiectiv, înţeles că o putere (prerogativă) a unui subiect de drept consacrată juridic (legal), au existat ample dezbateri în doctrina franceză şi în cea română[1]. În acest context, ne propunem doar să enumerăm cele mai reprezentative opinii cu privire la noţiunea de abuz de drept, să analizăm valenţele textului sursă şi interpretarea dată de practică textului de origine, cu scopul de a încerca să identificăm fundamentele sale aplicabile drepturilor izvorâte din contracte.[2]

Pornim această scurtă trecere în revistă de la funcţia mecanismului abuzului de drept, aceea de a înlătura aparenţa de legitimitate în exercitarea unei prerogative care decurge din faptul că este recunoscută printr-un drept subiectiv.

[1]  I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 343 şi 344.

[2] Mihai G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, Bucureşti, 2005;,p.153

Drept Penal

Organele de Urmarire Penala si Competenta Acestora

Avatar of Felix2023ro_3 0

Corelaţii cu legislaţia anterioară: art. 25 C.proc.pen. din 1968.

            Corelaţii cu legislaţia în vigoare: art. 6, 7 din Legea nr. 255/2013; art. 342-348 NCPP.

Art. 35 NCPP preia în totalitate dispoziţiile art. 25 C.proc.pen. din 1968, care fixează competenţa materială generală a judecătoriei. „Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.”

„Referitor la cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi, în care nu s-a început cercetarea judecătorească, art. 6 din Legea nr. 255/2013 prevede că acestea se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi. In acest sens, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit art. 342-348 NCPP, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente.”[1] Prin urmare, în cauzele în care nu a fost începută cercetarea judecătorească, se va parcurge procedura camerei preliminare conform noii legi.[2]

Referitor la cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care a fost începută cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi, art. 7 din Legea nr. 255/2013 prevede că acestea vor rămâne în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata însă urmând să se desfăşoare conform legii noi.

[1] Andrei Zarafiu,Procedura penală,Ed.C.H. Beck,2013,p.172

[2] Anca-Lelia Lorincz,Drept procesual penal,Conform noului Cod de procedura penală. Vol. I,Ed.Universul Juridic,2015,p.153

Drept Penal

Avocatul

Avatar of Felix2023ro_3 0

Reprezentarea judiciară convenţională fiind o instituţie legată de principiul fundamental al dreptului de apărare, caracteristica dreptului român constă în faptul că nu există nicio îngrădire în exerciţiul dreptului de apărare prin reprezentant. Instanţa nu poate refuza reprezentarea, ceea ce, bineînţeles, nu exclude o reglementare şi o limitare a persoanelor care, în mod profesional, apără în justiţie interesele altora. Această reglementare are tocmai scopul de a asigura apărarea în cele mai bune condiţii a intereselor justiţiabiIilor în faţa instanţelor de judecată.[1]

În principiu, titularul dreptului, dacă este capabil, este şi titularul acţiunii, el are facultatea de a porni personal acţiunea în nume propriu, dar are şi dreptul să-şi instituie un mandatar care să intenteze acţiunea în numele său şi să stea în judecată pentru el. Aceeaşi posibilitate o are, pe planul apărării, pârâtul. Reprezentarea în justiţie nu este obligatorie când titularul dreptului are exerciţiul drepturilor civile, dar ea este totdeauna posibilă, spre deosebire de procesul penal, în care judecată nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere, iar aducerea lui la judecată este obligatorie (art. 314 C. proc. pen.).[2]

Reprezentarea convenţională este folosită frecvent în procesul civil. Raţiuni obiective, iar uneori subiective determină părţile litigante să recurgă la serviciile unui terţ în vederea apărării intereselor lor în justiţie. Cel mai adesea, în favoarea unei atari opţiuni pledează argumente deduse din necesitatea realizării apărări calificate, respectiv printr-un profesionist al dreptului.

[1] Anca-Lelia Lorincz,Drept procesual penal,Conform noului Cod de procedura penală. Vol. I,Ed.Universul Juridic,2015,p.154

[2] Ivan Anane, Aplicarea legii penale în timp, Ed. muntenia, 2011,p.134