LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Penal International

Crimele de Razboi

Avatar of Felix2023ro_3 0

Noţiuni generale cu privire la dreptul penal internaţional

 

Răspunderea în dreptul internaţional intervine pentru comiterea unor fapte ilicite socotite ca atare de către state, precum şi pentru activităţi care nu sunt interzise, dar în urma cărora s-au produs unele prejudicii statelor.

Faptele şi actele considerate ca ilicite sunt încălcări ale normelor dreptului internaţional convenţional sau cutumiar şi pot consta în:[1]

–           agresiunea armată a unui stat îndreptată asupra altui stat;

–           determinarea unui stat, prin forţă, de a încheia un tratat internaţional;

–           încălcarea oricăror principii fundamentale ale dreptului internaţional.

Prejudiciile care pot fi aduse unui stat sunt reprezentate de:

–           folosirea unor tehnologii care produc radiaţii;

–           activităţile de manipulare, depozitare, producere, transport şi alte operaţiuni privitoare la substanţe periculoase (materiale explozibile, corosive, cancerigene, poluante etc.);

–           activităţi care pot provoca efecte transfrontaliere periculoase;

–           daune cauzate de obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic .

Răspunderea poate să privească atât statele, precum şi persoanele fizice, iar o modalitate a răspunderii este reprezentată de aplicarea unor sancţiuni cu folosirea forţei armate. Aceste sancţiuni sunt puse în aplicare cu ajutorul măsurilor de constrângere.

Măsurile de constrângere în dreptul internaţional pentru asigurarea executării normelor de drept se realizează de către state, individual sau în colectiv, deoarece nu există un aparat suprastatal care să deţină puterea de constrângere.

Folosirea colectivă a măsurilor constituie o recomandare a Cartei O.N.U, iar nu o obligaţie. În caz de necesitate, Consiliul de Securitate poate recurge direct la folosirea forţei armate puse la dispoziţie cu acordul statelor membre.

Consiliu de Securitate este investit de O.N.U. cu puterea de a veghea asupra păcii şi securităţii internaţionale, fiind principalul organ cu acest scop în lume şi acţionează, aşa cum spune şi art.24 din Carta O.N.U., în conformitate cu Scopurile şi Principiile Naţiunilor Unite.

Naţiunile Unite reprezintă o organizaţie internaţională, creată de statele lumii cu scopul de a le proteja suveranitatea şi interesele. Puterile O.N.U. îi sunt date de către statele membrele cărora le slujeşte.

Prin elaborarea Cartei O.N.U., Organizaţiei i s-au atribuit 4 scopuri şi 7 principii pe care trebuie să le îndeplinească şi în conformitate cu care O.N.U. trebuie să îşi desfăşoare activitatea.

[1] Ion Galea,Dreptul tratatelor, Ed.C.H. Beck, 2015,p.143.

Dreptul Muncii

Contractului colectiv de munca

Avatar of Felix2023ro_3 0

Recomandarea nr. 91/1951 privind convenţiile colective a Organizaţiei Internaţionale a Muncii reglementează procedurile de negociere colectivă, defineşte contractul colectiv de muncă, prezintă efectele acestuia, extinderea şi interpretarea contractelor colective de muncă, controlul aplicării lor.

In acest document internaţional [pct. 2 alin. (1)] convenţia colectivă este definită ca fiind un acord scris, referitor la condiţiile de muncă şi de angajare încheiate între patron/grup de patron/organizaţii patronale şi una/mai multe organizaţii reprezentative ale lucrătorilor sau, în absenţa unei asemenea organizaţii, reprezentanţi ai lucrătorilor interesaţi, aleşi şi mandataţi de lucrători, conform legislaţiei naţionale.

Conferinţa generală a OIM convocată la Geneva de către Consiliul de administraţie al OIM, reunită în a 61-a sesiune a sa pe data de 2 iunie 1976 a examinat a 4-a problemă pe ordinea de zi a sesiunii, şi anume « Crearea mecanismelor tripartite însărcinate să promoveze punerea în practică a normelor internaţionale ale muncii » şi a luat decizia ca aceste propuneri să ia forma unei convenţii internaţionale care s-a concretizat în Convenţia nr. 144/1976 privind consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaţionale ale muncii.

Convenţia defineşte în art. 1 termenul de organizaţii reprezentative ca fiind organizaţiile cele mai reprezentative ale celor ce angajează şi ale muncitorilor, bucurându-se de dreptul la libertatea sindicală. în continuare, se arată că orice stat membru al OIM care ratifică convenţia, se angajează să pună în practică procedurile care asigură consultări eficace între reprezentanţii guvernului, al celor care angajează şi ai muncitorilor asupra problemelor privind activităţile OIM. Natura şi forma procedurilor vor fi determinate în fiecare ţară, conform practicii naţionale, după consultarea organizaţiilor reprezentative, dacă acestea există şi dacă astfel de proceduri nu au fost încă stabilite (art. 2).

In dreptul intern, contractul colectiv de muncă este definit de norme cuprinse în Legea nr. 53/2003, Codul muncii, dar şi în Legea nr. 62/2011, Legea dialogului social.

Drept Roman

Izvoare Formale in Perioada Veche

Avatar of Felix2023ro_3 0

Obiceiul constă într-o regulă sau o sumă de reguli de conduită, creaţie a unei experienţe îndelungate prin repetarea unor practici, regula acceptată de o anumită comunitate ca fiind conformă cu interesele sale .
În acest context, obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul privit ca regulă socială precede dreptul, el constituind unul dintre fundamentele acestuia.
După juristul Silvius Iulianus, obiceiul este respectat pe drept cuvânt la fel ca şi legea şi este reglementarea ce a fost instituită de obiceiul strămoşilor.
După juristul Ulpian, obiceiul se bazează pe consimţământul manifestat într-o perioadă îndelungată3.
Pomponiu reliefează locul şi rolul cutumei în viaţa obşteasca în perioada regalitaţii şi de început a Republicii, atunci când nu erau elaborate legi, şi cu atât mai puţin un sistem juridic, scoţand în evidenţă eficacitatea normei consuetudinare.
În epoca prestatală viaţa societăţii romane era reglementată de obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportări, conform cerinţelor economiei primitive.
Obiceiurile ne-juridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi exprimau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încît erau respectate de bună voie.
Odată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare socială şi la apariţia primelor elemente ale organizării politice. În cadrul acestei evoluţii generale fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că obiceiurile convenabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii societăţi.După apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv. Alături de unele obiceiuiri, preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de noile realităţi economice, sociale şi politice.
Dacă în epoca gentilică, raporturile sociale erau determinate de simple obiceiuri recunoscute de colectivitate ca atare, ca norme sociale de reglementare a conduitei individuale şi colective, se constată că în procesul de trecere la societatea politică obiceiul juridic va constitui principala formă de exprimare a dreptului.
Obiceiul mai poartă denumirea de ,,consuetudino’’ sau ,, mos majorus’’. Consuetudinea era un obicei care se repeta mereu , acelaşi în cazuri identice. Această aplicare constantă făcea ca obiceiul să nu mai fie contestat, iar bineînţeles ca după o practică îndelungată el devenea obligatoriu. Mos mojorus înseamnă de fapt obiceiurile strămoşilor şi constituia tradiţia venită din trecutul îndepărtat.
Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei, cu scopul de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult chiar, în epoca foarte veche nu exista o delimitare clară între normele de drept (jus) şi cele religioase (fas). Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină această confuzie deoarece ea justifică asocierea influenţei religioase la constrângerea fizică în procesul de aplicare a dreptului .
Astfel dreptul apărea ca o revelaţie a divinităţii găsindu-şi justificare in voinţa zeilor, sancţiunea fiind de cele mai multe ori de natură religioasă (chiar pedepsirea cu moartea era considerată un sacrificiu oferit divinităţii, ofensate de crima comisă).
Cutumele aveau efecte obligatorii. Cu alte cuvinte, dacă o cutumă noua cuprindea o reglementare opusă celei cuprinse într-o lege veche, aceasta se considera ca abrogate. Regula a fost formulată de jurisconsultul Iulian şi apoi acceptată de compilatorii lui Justinian2.
Cutuma a reprezentat un important izvor juridic pentru dreptul roman în toate cele trei perioade: veche, clasică şi postclasică (însa cu precadere în prima şi ultima).

Dreptul Muncii

Scurt Istoric al Organizării Mişcării Sindicale in România

Avatar of Felix2023ro_3 0

Ideea sindicală este consecinţa directă a revolutei industriale de la începutul secolului al XIX-lea . concentrarea industriei , a mijloacelor de producte în maniile unui număr foarte mic de persoane ,veritabili patroni, a avut drept efect ruptura echilibrului dintre ofertă şi cererea de fota de muncă.
Găsind o ofertă considerabilă de mână de lucru, patroni puteau să-şi impună cu uşurinţă condiţiile lor în privinţa muncii salariaţilor. Efectele unei astfel de ituatii erau: ziua de muncă cuprinsă între 12-16 ore, lipsa măsurilor de protecţie a muncii, angajarea femeilor în munci cu facor ridicat de risc, angajarea copiilor în muncă, copii cu vârste de 5-7 ani, salariii mici.
În aceste condiţii apare, pentru prima dată, ideea sindicală; muncitorii au simţit nevoia de a se apăra împotriva efectelor revoluţiei industriale şi au căutat, în special, ameliorarea conditilor de muncă, organizându-se în sindicate.
S-a considerat că sindicalismul îşi are originea intr0un fapt precis, şi anume, nemulţumirea generală. În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care avea să treacă întrega grijă şi responsabilitate a producţiei şi a vieţii asupra unor formaţiuni speciale , numite sindicate .
În România debutul mişcări sindicale a avut loc spre sfârşitul secolului trecut, sub forma unor asociaţii profesionale ce aveau caracter de întrajutorare, ele cuprinzând atât muncitorii cât şi patronii. Transformarea acestor organizării în sindicate se face o dată cu crearea ,la i octombrie 1872, a Asociaţiei Generale a Tuturor Lucrătorilor din România .
Legea Missir din 1902 permitea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi profesie să se grupeze şi să constituie o corporaţie. Aceste corporatiii erau considerate a fi în slujba patronilor.
În anul 1905 se crează primul sindicat muncitoresc „I.C. Frimu’’, ca organizaţie combativă , cu scopul luptei contra „regimului burghezo-mosieresc’’, pentru revendicări economice şi libertăţi democratice.
Din punct de vedere istoric, apariţia sindicatelor în ţara noastră este consecinţa mişcării socialiste prin intermediul căreia au pătruns în viaţa socială. Dezvoltându-se mai ales în mediile socialiste, mişcarea sindicală a fost confundată cu mişcarea socialistă.
În anul 1906 a avut loc la Bucureşti , prima conferinţă a sindicatelor şi a crercurilor socialiste , care a adoptat statutul sindicatelor şi a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România.
Până la apariţia în 1912 a Legii Neniţescu „pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoresti’’, sindicatele au luptat contra nedreptăţilor şi expoatarii muncitorilor. Această lege reglementează pentru prima dată asigurările sociale.
În literatura juridică s-a menţionat că mişcarea sindicală a cunoscut apogeul în 1920 , când existau 146 de sindicate , înglobând 90.000de membri.
Considerându-se că ele urmăresc „scopuri politice şi revolutionare’’ şi nu „ interese pur profesionale’’, după greva generală din 1920, au fost dizolvate.
La 26 mai 1921 este adoptată „ Legea aupra sindicatelor profesionale’’, care stabileşte pentru prima dată, un cadru juridic al organizării sindicatelor în România.
Obiectul sindicatelor profesionale era, conform acestei legi : „ studiul, apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale’’; activitatea lor privea chestiunile de ordin industrial, comercial şi agricol, tehnic şi cultural; organizarea sindicatelor se făcea după criteriile profesiunii, iar dizolvarea lor intervenea dacă şopul constituirii era ilicit.
În urma sciziunii intervenite între socialişti şi comunişti, care au pus în pericol unitatea şi existenţa mişcării sindicale în România, Consiliul General al Sindicatelor a adoptat un ordin de zi ce a constituit, începând din anul 1922 , Cartea Mişcării Sindicale.
Ordinul comtinea prevederi referitoare la interzicerea în în interiorul sindicatelor a oricărei forme de activitate politică , sub sanctiuneea excluderii din organizaţie.
De asemenea, activitatea sindicală trebuia să se desfăşoare în conformitate cu legea.
Ca oa consecinţă a eforturilor făcute pentru realizarea unităţii mişcării sindicale, în anul 1923 au fost create Sindicatele Unitare , care la Congresul de la Timişoara, au hotărât participarea sindicatelor la grevele din anii crizei economice interbelice (1929-1933).
După instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, sindicatele au fost interzise, încălcându-se prevederile legii din 1921. la 12 octombrie 1938 s-a aoptat sistemul sindicatului unic prin aşa numita Lege a breslelor. Statul nu recunoştea decât un singur sindicat de profesie, pentru fiecare categorie de salariaţi şi patrni. Putea funcţiona doar o singură breasla pentru fiecare categorie de preofesii în cuprinsul aceluiaşi ţinut şi o singură uniune de bresle pe întreaga ţară. Breslele reuneau , la un loc, atât pe muncitori cât şi pe patroni, deci două categorii de persoane cu interese diametral opuse, care, prin natura lor, se organizau pentru a se impune , fiecare, în faţa celeilalte.

Drepturile Omului

Considerente Privind Organizarea si Functionarea O. N. U.

Avatar of Felix2023ro_3 0

Organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt constituite de către state, ca subiecte principale de drept internaţional public, în scopul de a crea un cadru organizatoric care sã faciliteze cooperarea şi colaborarea statelor în anumite domenii ale relaţiilor internaţionale. Aceste organizaţii sunt în general forme permanente, instituţionalizate, ale cooperării dintre state în anumite domenii.
Definiţia de drept internaţional public a organizaţiei internaţionale guvernamentale este datã, până în prezent, de Convenţia internaţionalã asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal”, din 14 martie 1975, în care se apreciază cã prin organizaţie internaţionalã se înţelege “o asociaţie de state constituitã printr-un tratat, dotatã cu o constituţie şi organe comune şi având personalitate distinctã de cea a statelor membre”. Aceastã definiţie cuprinde elementele esenţiale pentru caracterizarea unei organizaţii internaţionale guvernamentale:
a) organizaţia internaţionalã guvernamentalã este o asociaţie liberã a statelor, constituitã pe baza unui tratat internaţional multilateral, fiind o formã de cooperare permanentã, instituţionalizatã, pentru realizarea unor scopuri comune în relaţiile internaţionale;
b) tratatul de constituire al organizaţiei exprimã acordul de voinţã al statelor fondatoare ale organizaţiei şi este, totodată, statutul pe baza căruia funcţionează organizaţia internaţionalã. Statutul organizaţiei fiind un tratat internaţional este guvernat de normele “dreptului tratatelor” din dreptul internaţional public. De asemenea, el trebuie sã fie în concordanţã cu normele imperative ale dreptului internaţional public pentru a fi legal;
c) organizaţia internaţionalã guvernamentalã poate avea o personalitate juridicã, atribuitã ei prin actul constitutiv, personalitate distinctã de cea a statelor membre. Statutele unor organizaţii internaţionale guvernamentale acordã anumite competenţe acestora necesare îndeplinirii funcţiilor lor. În temeiul acestor competenţe, organizaţia internaţionalã are o autonomie funcţionalã faţã de statele membre şi faţã de alte organizaţii internaţionale. Personalitatea juridicã a organizaţiei internaţionale este un element principal pentru caracterizarea unei astfel de organizaţii, ca subiect de drept internaţional public .
Datoritã numărului mare de organizaţii internaţionale care existã în societatea internaţionalã şi a varietăţii lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii.
După deschiderea lor spre statele comunităţii internaţionale şi cuprinderea acestora, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii internaţionale cu vocaţie universalã, care sunt deschise tuturor statelor indiferent de situarea lor geograficã : Societatea Naţiunilor, ONU, instituţiile specializate ale ONU;
b) organizaţiile regionale, care cuprind, în general, statele numai dintr-o anumitã regiune geograficã : Organizaţia Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizaţia Uitaţii Africane.
După calitatea membrilor lor, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii guvernamentale (interstatale), care sunt formate în exclusivitate din state;
b) organizaţii neguvernamentale constituite din reprezentanţii neguvernamentali ai unor organizaţii naţionale din diferite ţãri;
După competenţa lor în domeniul relaţiilor internaţionale, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii cu competenţã generalã, în sensul cã pot dezbate principalele probleme ale relaţiilor internaţionale
b) organizaţii cu competenţã specialã, care se preocupã de colaborarea statelor membre într-un domeniu limitat al relaţiilor internaţionale;
După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale, ele se împart în:
a) organizaţii deschise participării tuturor statelor lumii şi altor entităţi din relaţiile internaţionale ( ONU şi în general organizaţiile cu vocaţie universalã);
b) organizaţiile închise la care participã numai statele fondatoare (de obicei organizaţiile militare);
După obiectul organizaţiei internaţionale, ele se clasificã în organizaţii economice, politice, militare, comerciale, culturale, ştiinţifice, etc.