LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Comercial

Procedura Privind Infiintarea Societatilor Comerciale

Avatar of Felix2023ro_3 0

Prima reglementare a unei societăţi comerciale contemporane datează din timpul lui Ludovic al XlV-lea prin Marea Ordonanţă Terestră din 1673 şi se referă la societatea în comandită simplă. Pentru comerţul francez secolul al XVI-lea are o importanţă deosebită deoarece a fost înfiinţată prima Cameră de comerţ şi industrie la Marsilia în anul 1599, având rolul de a oferi asistenţă societăţilor comerciale în desfăşurarea operaţiunilor de afaceri .[1]

Se consideră că secolul al XVII-lea reprezintă momentul la care iau naştere primele societăţi pe acţiuni chiar dacă date istorice confirmă înfiinţarea primei societăţi pe acţiuni în secolul al XlV-lea   . Succesul societăţii pe acţiuni a avut ca temei delimitarea clară care se realiza între patrimoniul acţionarilor şi patrimoniul societăţii.

în acest context, al constituirii mai multor forme de  societăţi comerciale, se evidenţiază trăsăturile esenţiale ce au rolul de a prefigura cele două mari categorii, şi anume, societăţile de persoane, care  includ societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societăţile de capitaluri, ce înglobează societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

Prima codificare importantă a societăţilor comerciale a fost realizată prin dispoziţiile Codului Comercial francez de la 1807, care a conturat succint formele de societăţi comerciale şi regimul juridic al acestora.

[1] Reglementare, doctrină Jurisprudenţă, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002,p.163

Drept Civil

Probele in Procesul Civil. Proba cu Martori

Avatar of Felix2023ro_3 0

Procesul civil nu s-ar putea desfăşura, stabilirea faptelor deduse judecăţii şi determinarea exactă a conformităţii între cele susţinute de către părţi şi realitate fiind imposibile, dacă nu ar fi fost concepute probele.

Proba desemnează atât acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui raport critic, cât şi mijlocul procesual prin intermediul căruia se poate stabili raportul de dovezi[1].

Pentru procedură o importanţă deosebită o are sensul de mijloc de probă al noţiunii, prin care se poate dovedi raportul juridic dedus judecăţii. Nu trebuie înlăturată insă accepţiunea de raport dedus spre probare pentru complinirea noţiunii, însă din punct de vedere normativ acestea ţin de dreptul substanţial în principal, astfel că nu vor fi utilizate.

[1] Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi , Traian Cornel Briciu,Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila. Editia a V-a,Ed.C.H. Beck,2011,p.55

Administratie Publica

Primarul Localitatilor

Avatar of Felix2023ro_3 0

Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie provine din cuvintele de origine latină ad, care înseamnă la, şi minister, care se traduce prin supus, slujitor.

În limba latină există şi verbul ad-ministrare, care înseamnă a servi la ceva. A servi pe cineva.

Pomindu-se de la această semnificaţie lingvistică, a fost emisă ideea că administraţia trebuie să acţioneze în folosul societăţii[1], să servească societatea, iar funcţionarii din administraţie, în primul rând miniştrii, trebuie să fie slujitori ai societăţii.

În domeniul analizei politicilor publice, noţiunea de administraţie nu trebuie să fie considerată un concept, ci în primul rând o noţiune descriptivă care face trimitere la realităţile acţiunii publice.

Termenul “administraţie” ne trimite la rezultatul unui proces istoric de diviziune a muncii. Dinamicile de construire a statului au dus la apariţia şi autonomizarea celor două tipuri de organizaţii: instanţele de guvernare denumite “politice”, abilitate să revendice deciziile în numele unei legitimităţi democratice izvorâte adesea din alegeri; şi organizaţiile denumite “administrative”, însărcinate cu proceduri şi norme de execuţie a programelor publice şi a căror legitimitate se bazează pe competenţe, expertiză şi un mod de recrutare bazat pe calificative şcolare şi/sau profesionale.

[1] P. Bandet, L. Mehl, Le fait administratif, în Trăite de science administrative, Mouton, Paris, 1966, p. 82

Drept Civil

Mostenirea Testamentara

Avatar of Felix2023ro_3 0

Potrivit art.650 C.civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară.

Este posibilă şi coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală (nemo părtini testatus părtini intestatus decedere potest), permiţând – iar dacă există moştenitori legali rezervatari impunând chiar – coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară.

Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.

Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se poate renunţa,[1] în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (morţiş causa}. În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituţia rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii (donaţii), fie pentru cauză de moarte (legate).

[1]Trebuie considerată ilicită o convenţie prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună pe cale testamentară de bunurile sale”.