LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Penal

Audierea Persoanei

Avatar of Felix2023ro_3 0

Soluţionarea unei cauze penale nu se poate concepe decât în condiţiile ascultării persoanelor direct implicate şi a celor care, deşi nu au participat activ la săvârşirea faptei ilegale pot furniza informaţii valoroase care să contribuie la aflarea adevărului.

Ascultarea unei persoane are o dublă valenţă şi anume reprezintă o modalitate importantă de obţinere a mijloacelor de probă. În anumite situaţii poate constitui o formă de exercitare a dreptului la apărare lucru valabil dacă avem un vedere ascultarea unui învinuit sau inculpat căruia în acest mod i se dă posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere şi de a combate acuzaţiile ce i se aduc .

O definiţie generică  a acestei activităţi sună astfel: ,,Ascultarea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală(organe de cercetare penală şi procuror)pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”

Drept Civil

Actiunea Civila

Avatar of Felix2023ro_3 0

Prin acţiune în justiţie se înţelege mijlocul procesual prin care o persoană care a încălcat o normă de drept este adusă în faţa instanţei de judecată pentru a fi trasă la răspundere.Dreptul la acţiune este cuprins implicit în norma juridică de drept substanţial. tragerea la răspundere a unei persoane se realizează prin exercitarea acţiunii în justiţie.

Pentru exercitarea acţiunii în justiţie trebuie să existe un temei de drept constând în norma juridică încălcată, cât şi un temei de fapt constând în săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană care poate fi trasă la răspundere juridică.

Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere a persoanei care a încălcat norma de drept şi împotriva căreia este exercitată acţiunea.

Subiectul activ al acţiunii este persoana sau entitatea care exercită acţiunea în justiţie. subiectul pasiv al acţiunii este persoana împotriva căreia este exercitată acţiunea injustiţie.[1]

[1]  Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, Editia a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013,p.213

Drept Penal

Procesul Penal

Avatar of Felix2023ro_3 0

Aplicarea şi impunerea ordinii de drept presupun iniţierea unui sistem de legi prin care se sancţionează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.

În vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni este organizată activitatea procesual penală.[1]

Reacţia societăţii faţă de cei care intră în conflict cu legea nu este arbitrară, ci, dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată prin dispoziţiile legii[2].

Descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor, strângerea şi administrarea probelor, tragerea la răspundere penală se constituie într-o activitate complexă desfăşurată de către organele specializate ale statului.

Faţă de cele de mai sus, definim procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală[3].

În doctrină mai există şi alte definiţii: “Activitatea judiciară pe care o desfăşoară organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă şi alte persoane, care au drepturi şi obligaţii stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor precum şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, pentru respectarea ordinii de drept”[4].

[1] Petre Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 30.

[2] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, deuxiéme édition, Dalloz, Paris, 1984, p. 1.

[3] Ion Neagu, Drept procesual penal. Parte generală. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 27.

[4] Petre Buneci, op. cit., p. 32.

Criminologie

Criminaliate,cultura si mass-media

Avatar of Felix2023ro_3 0

Criminologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul criminalităţii. Denumirea sa provine de la crimen („crimă”) şi logos („ştiinţă”). Termenul a fost folosit pentru prima dată de Topinard în 1879. Criminologia se ocupă cu analiza şi înţelegerea fenomenului criminal şi, plecând de aici, cu strategiile de luptă împotriva acestuia (altfel spus, cu gestiunea fenomenului criminal drept barometru al sănătăţii morale şi legale a unei comunităţi sociale).

Criminologia studiază crima ca fenomen juridic penal, criminalul ca subiect al unei personalităţi în impact cu normele sociale şi criminalitatea ca fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crima este, mai întâi, un fenomen uman, apoi un fenomen social, iar, ca epifenomen, şi o realitate juridică.

Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de vedere (include mai multe preocupări):[1]

  1. a) Din perspectiva cercetării criminologice generale, Criminologia se ocupă cu studiul criminalităţii în complexitatea sa pe orizontală (abordare sincronă a criminalităţii) şi pe verticală (studiul diacronic al criminalităţii, adică în timpul obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvenţa minorului comparativ cu cea a adultului şi cu cea a bătrânului).
  2. b) Din perspectiva cercetării obiective, Criminologia se ocupă de cauzele infracţiunilor şi de mecanismul lor de trecere de la ideea criminală la realizarea sa (de etiologia delincventei şi de patogenia sa).
  3. c) Din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivităţii umane, Criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi anticipativ (de a prevedea şi de a preveni permanent consecinţele actelor proprii), de a fi homeostatic (de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul de viaţă uman) şi de a fi reflexiv, cu caracter de aspiraţie normativ-adaptativă (de încorporare permanentă în matricele personalităţii umane, prin socializare pozitivă, a valorilor şi a normelor etico-culturale). O ramură specială a criminologiei, şi anume Criminologia clinică, se ocupă în special de studiul comportamentului delincvent (mai corect, deviant, predelincvent, delincvent şi postdelincvent) ca problemă majoră a criminologiei, atât timp cât omul este autorul infracţiunii.

[1] Jurai Constantin – Elemente de criminalistică şi tehnica criminală,Poliţia ştiinţifică, Bucureşti,1974,p.153

Drept Civil

Incheierea Contractului

Avatar of Felix2023ro_3 0

Contractul este “cel mai însemnat fenomen juridic al epocii contemporane”. Cu toate acestea, în actualele condiții ale economiei de piață, contractul – expesie juridică a inițiativei libere – este supus unei crescânde presiuni din partea normei publice.

Se spune de multe ori că libertatea contractuală nu mai poate fi, în zilele noastre, fundamentată, și explicată pe temeiul autonomiei de voință. Manifestându-și voința de a încheia contracte, părțile o fac din intenția de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete. Realizarea acestui scop este posibilă datorită existenței normelor juridice, adică a legii. Tot părților le aparține, în limitele admise de lege, și posibilitatea de a stabili conținutul raporturilor juridice, adică drepturile și obligațiile lor.

Ansamblul normelor este, în concepția lui Hans Kelsen, de natură coercitivă și de aceea, în actele lor private, membrii societății sunt ținuți să acționeze în limitele conferite de aceste norme pozitive.

Dezvoltând teoria dreptului pur în materie contractuală, Georges Rouhette a susținut că sursa autentică a legitimității și efectelor acestuia este dată de existența unei norme pozitive care leagă de această situație obiectivă efecte juridice.

Într-o exprimare mai recentă, contractul este conceput ca un “act juridic normativ”, regăsind aceeași terminologie juridică și într-o parte a dreptului românesc, sensibil la această teorie, de aceea astăzi, tot mai mulți autori susțin că libertatea contractuală nu este o consecință a așa-numitei autonomii a voinței individuale. O astfel de autonomie absolută, fără limite, nu poate exista. Individul nu este izolat și nici deasupra societății. El este înăuntrul ei: „Ca element component al societății, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută, într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică al cărei fundament se află în utilitatea ei economică și socială”.

Potrivit art.1166 Noul cod civil definește contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Definiția citată reia parțial vechea definiție cuprinsă în art. 942 vechiul cod civil care însă, omitea criticabil ipoteza în care contractul era încheiat în vederea modificării unui raport juridic preexistent, aspect sesizat de doctrina de la acea vreme. Practic definiția dată de cod este identică sau aproape identică sugestiilor de definiție oferite de vechea doctrină în materie, potrivit cărora: “contractul este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent”.