Disciplina intitulată ’’ Dreptul Propietăţii Intelectuale’’ are ca obiect de studiu protecţia autorilor de opere ale spiritului şi rezultatul activităţii creative a acestora, respectiv creeaţiile de formă ( protejate prin drepturi de autor şi drepturi conexe, iar mai nou şi prin drepturi sui-generis) şi creaţiile de fond ( protejate prin drepturi de propietate industrială), precum şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ.
Denominaţiunea de „Drepturi de proprietate intelectuală” îşi regăseşte originea, în timp, în perioada de cristalizare a regimului drepturilor asupra creaţiilor intelectuale ( secolele XV si XVIII ), când drepturile asupra produselor spiritului au fost asimilate drepturilor de propietate[1], în încercarea de a se gasi solutii de protecţie a acestora prin aplicarea regulilor dreptului comun intr-un domeniu lipsit încă de o reglementare specială. Este însă foarte posibil ca aceeastă denumire să îşi aibă originea doar într-o greşeală de traducere a unui cuvânt din limba engleză în franceză.
Există tentaţia de a considera Franţa ca fiind patria drepturilor de propietate intelectuală, între altele, pentru că în această ţară materia a fost amplu reglementată şi pentru că legile adoptate în această tară au servit ca model pentru numeroase alte ţări (inclusiv pentru ţara noastră) ori au influenţat soluţiile adoptate de alte sisteme de drept.
Autorii de limbă franceză au semnalat pericolul preluării unor cuvinte în afara contextului în care sunt folosite in limba din care sunt preluate sau printr-o traducere aproximativă.
Separarea “ proprietăţii intelectuale “ de proprietatea din dreptul comun, pas extrem de important pentru evoluţia disciplinei, s-a produs însă abia în secolul al XIX –lea, atunci când s-a remarcat, pe bună dreptate, că nu se poate pune semnul egalităţii între rezultatul creaţiei intelectuale şi bunurile care constituie obiect al propietăţii în dreptul comun şi că regulile dreptului comun,în care s-au căutat soluţiile protecţiei creaţiilor spiritului, nu sunt satisfăcătoare.
[1] V. Ros, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck,Bucureşti, 2005, p. 12.