După cel de-al doilea război mondial, preocupările în materie s-au pus în alţi termeni. Problemele generale ale conservării naturii din această perioadă s-au realizat în condiţiile dezvoltării economico-sociale planificate şi ale regimului politic totalitar.

Primul act normativ de acest gen îl constituie Decretul nr. 237 din octombrie 1950, privind ocrotirea naturii, însoţit de un Regulament de aplicare, aprobat prin H.C.M. nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii era considerată o problemă de stat. Comisia pentru ocrotirea naturii este reorganizată şi plasată sub autoritatea Academiei. La nivel local, administrarea monumentelor naturii a fost încredinţată primăriilor competente teritorial. În locul fostelor comisii regionale din anii 1930 au fost create subcomisii, pe lângă filialele Academiei, la Cluj(1955), Iaşi (1956) şi pe lângă baza de cercetare din Timişoara (1959). În plus, au fost înfiinţate comisii regionale de îndrumare pentu ocrotirea naturii şi conservarea genofondului având scopul de a ţine o legătură permanentă între Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi structurile politico-administrative regionale şi a le sprijini în această privinţă.