Conceptul de „răspundere penală” este rezultatul viziunii contractualiste impuse de curentul tehnico-juridic al Şcolii Neoclasice italiene (reprezentat de A. Rocco, Massari, Manzini), potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni naşte dreptul subiectiv al statului de a-i aplica făptuitorului o pedeapsă §i, totodată, obligaţia acestuia din urmă de a suporta pedeapsa.
Acest argument constituie însă şi un motiv pentru care instituţia răspunderii penale a fost supusă unor critici în doctrină, fiind considerată lipsită de legitimitate. Se argumentează că nu se poate vorbi de un drept subiectiv al statului de a pedepsi persoana care a săvârşit o infracţiune, deoarece acest lucru ar însemna ca statul ar avea posibilitatea de a exercita acest drept, iar nu obligaţia de a pedepsi. Chiar dacă, urmare a săvârşirii infracţiunii, intre stat (prin organele sale judiciare) §i infractor se nasc unele relaţii juridice în cursul procesului penal, ele au un caracter eminamente procedural, iar nu de drept substanţial. În plus, ca pedeapsa îşi are izvorul în lege, şi nu în infracţiune, iar infracţiunea produce vătămări sau urmări dăunătoare, iar nu răspundere juridică.
Legiuitorul noului Cod penal a ales să păstreze instituţia răspunderii penale, ca o institute distinctă, aşa cum era reglementata §i în vechiul Cod penal.
În afara cauzelor generale care înlătura răspunderea penală, reglementate în titlul special din Partea generală a Codului penal, care privesc toate infracţiunile sau un număr important de infracţiuni, în Codul penal mai sunt reglementate unele cauze care înlătura răspunderea penală, ce privesc însă doar anumite infracţiuni si care sunt cunoscute sub denumirea de cauze de nepedepsire (de exemplu, tăinuirea săvârşită de un membru de familie]
Aşadar, nu există nicio diferenţă de substanţa între cauzele care înlătura răspunderea penală §i cauzele de nepedepsire, ambele categorii de cauze fiind expresii ale politicii penale a statului, care, din anumite considerente, alege să nu tragă la răspundere penală infractorii cărora le sunt aplicabile. Singura deosebire dintre acestea consta în aria diferită de incidente, în sensul că primele sunt incidente unui număr nedeterminat de infracţiuni, în timp ce ultimele pot fi aplicate unui număr strict determinat de infracţiuni.
Cauzele de nepedepsire ale denunţării §i desistării au fost asimilate şi în practica judiciara cu cauzele care înlătura răspunderea penală, printr-o decizie de îndrumare.
Din acest motiv, pare discutabila distincţia făcută în doctrina între cauzele de nepedepsire şi cauzele care înlătura răspunderea penală, considerându-se că imunitatea de drept material a şefului statului sau a parlamentarilor ar fi o „cauză specială (constituţional) de înlăturare a răspunderii penale”. Considerăm ca aceasta este tot o cauză de nepedepsire, deoarece ea este incidente unui număr strict determinat de infracţiuni, comise de persoane care îndeplinesc anumite funcţii în stat. Subliniem că este vorba de imunitatea de drept material, iar nu de imunitatea de procedura, aceasta din urmă neinlaturand răspunderea penală, ci doar împiedica efectuarea unor acte de procedura fata de aceste persoane pe durata mandatului.
Calificarea imunităţii de drept material ca fiind o cauză de nepedepsire rezolva şi problema temeiului în baza căruia se va dispune soluţia de încetare a procesului penal în cazul unei infracţiuni savar^iţe de o persoană care deţine o astfel de imunitate, acesta fiind reprezentat de art. 16 alin. (1) lit. h) NCPP. De asemenea, aceasta rezolva §i problema posibilităţii acestei persoane de a solicita continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia, încadrându-se astfel între cauzele enumerate în art. 18 NCPP.
