Primul document internațional postbelic cu privire la drepturile copilului a fost Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959.

Scopul acesteia a fost pentru a forța conducerea sau guvernele să adopte noi legi sau să modifice legile deja existente pentru protecția și îngrijirea copilului. Tema esențială în jurul căreia gravitează această declarație a fost aceea a nevoii copilului pentru grijă și asistență socială.

Această declarație a instituit mai multe principii în ceea ce privește drepturile copilului:[1]

  1. Non-discriminarea;
  2. Protecția specială, precum și oportunități și facilități reglementate prin lege și alte mijloace în scopul dezvoltării fizice, mentale, morale, spirituale și sociale în modalități sănătoase și normale și în condiții de libertate și demnitate;
  3. Dreptul la nume și naționalitate;
  4. Dreptul de a beneficia de protecție și securitate socială, hrană adecvată, locuință, recreere și servicii medicale;
  5. Dreptul copilului cu nevoi speciale la tratament, educație și grija impuse de condiția sa particulară;
  6. Nevoia de dragoste și înțelegere, astfel încât copilul, ori de câte ori este posibil, să crească în îngrijirea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și de securitate morală și materială;
  7. Dreptul la educație, care va fi liberă și obligatorie, cel puțin în ciclul primar;
  8. Să fie printre primii care primesc asistență și protecție;
  9. Protecția împotriva tuturor formelor de neglijență, cruzime și exploatare, inclusiv în situațiile asociate cu activitatea de muncă;
  10. Protecția împotriva practicilor de discriminare rasială, religioasă, sau de altă natură.

[1] Petrica Trusca, Andrada Trusca Trandafir, Elemente de drept civil, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2009,p.164