LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drepturile Omului

Sistemul de Protecţie a Drepturilor Omului in Cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unit

Avatar of Felix2023ro_3 0

Conform Cartei, Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea internaţională a drepturilor omului (art.1, pct.3).

Adunarea generală
Este principalul organ al O.N.U. Competenţa sa cu privire la drepturile omului este prevăzută în art.13 pct.b din Carta O.N.U. ,potrivit căruia Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” .
Adunarea Generală poate discuta subiectele drepturilor omului fie în şedinţele sale plenare, fie le poate transmite unor comisii precum Comisia pentru problemele sociale, umanitare şi culturale; Comisia pentru problemele politice şi de securitate; Comisia pentru politica specială; comisia economică şi financiară; comisia de tutelă; Comisia pentru problemele administrative şi financiare; Comisia economică şi financiară; comisia juridică.
Potrivit art.22 din Cartă, Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le socoteşte necesare pentru a îndeplini funcţiile sale , printre care:
a) Comitetul special al decolonizării, creat prin Rezoluţia 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a Adunării Generale a O.N.U., compus din 24 membri, cunoscut şi sub denumirea de „Comitetul celor 24”.
Rolul Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea promptă şi integrală a dispoziţiilor „Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale” din 1960 şi de a prezenta un raport complet cu recomandările privind ansamblul teritoriilor sub tutelă, a teritoriilor neautonome şi a tuturor celorlalte teritorii care nu şi-au căpătat independenţa. Ulterior, respectiv în 1965, mandatul Comitetului a fost lărgit.
În martie 1962, „Comitetul celor 24” a creat un Subcomitet al petiţiilor, compus din 7 membri.
b) Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia, creat la 19 mai 1967, prin Rezoluţia 2248 (S-V), având ca funcţii să administreze sud-vestul african până la independenţă, cu participarea largă a poporului din teritoriu; să promulge legi, decrete, regulamente administrative necesare administrării teritoriului, până în momentul când o adunare legislativă va fi creată în urma alegerilor desfăşurate pe baza sufragiului universal al adulţilor; să transfere toate puterile poporului, în momentul proclamării independenţei.
Comisarul Naţiunilor Unite pentru Namibia şi-a încetat existenţa în momentul în care Namibia şi-a obţinut independenţa (la 21 martie 1990).

Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.)
Compus din 54 membri, având ca principale atribuţii în domeniul drepturilor omului: să elaboreze sau să iniţieze studii şi rapoarte asupra problemelor internaţionale în domeniile economic, social şi cultural, educaţie, sănătate publică; să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor care fac parte precum şi instituţiile specializate; să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de către toţi, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; să pregătească proiecte de Convenţii pe care să le supună Adunării Generale (art.62 din Carta O.N.U.).

Drept Roman

Istoria si Evolutia Generala a Procedurii Romane

Avatar of Felix2023ro_3 0

Referitor la evoluția dreptului roman, profesorul francez Paul Frederic Girard consemna: „Istoria dreptului roman merge de la tradiționala fondare a Romei până la Iustinian. Ea îmbrățișează o perioadă de 13 secole, ea ne face să asistăm la începuturile unei vieţi sociale şi ne conduce până la decadenţa unei civilizaţiuni îmbătrânite. Nicăieri, mai bine ca în dreptul roman, nu putem constata cum legile nasc, cum trăiesc şi cum mor” .
Deci, pentru a se ajunge la apariția, cristalizarea şi perfecționarea mecanismelor procedurii civile, s-a trecut prin mai multe etape.
La origine, în societatea gentilică, prestatală, încălcarea intereselor persoanelor dădea naștere la o confruntare între cei implicați, în sensul că, dacă cel prejudiciat nu primea satisfacție din partea celui care 1-a lezat, atunci el îşi făcea singur dreptate, după cum credea de cuviință şi după posibilităţile sale prin răzbunare, care era de multe ori disproporţionată în raport cu prejudiciul cauzat.
Mai târziu, modul de soluționare a divergenţelor dintre părţi a evoluat prin apariţia Legii Talionului, care aducea un anumit echilibru prin aplicarea principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Astfel. în caz de membrum ruptum, cum spune un text din Legea celor XII Table, victima avea dreptul să se răzbune făcându-i autorului delictului acelaşi lucru (si membrum ruptis, ni cum eo pacit, talio esto). Victima câteodată putea să se şi împace, renunţând la dreptul său de răzbunare, în schimbul unei despăgubiri (compensaţii) în bani: dar dreptul său recunoscut era să se răzbune şi să-şi facă singur dreptate.
Dacă la început, în faza absolut primitivă, acest drept era, probabil, nereglementat, iar cel care avea să primească ceva de la un debitor ce nu voia să plătească avea voie să ridice un obiect ce aparţinea debitorului, despăgubindu-se singur, cu timpul, într-o primă etapă de reglementare, celui ce voia să-şi facă singur dreptate legea îi impunea pronunţarea unor anumite cuvinte (certa verba) la această luare a unui obiect cu forţa din patrimoniul debitorului.
De asemenea. în cazul în care se bănuia că cineva a furat un obiect care-i aparţinea, se putea face o percheziţie pentru a cerceta dacă într-adevăr cel bănuit este deţinătorul obiectului furat. Pentru efectuarea unei asemenea percheziţii, cercetarea avea să se facă „lance licioque”, adică cel ce mergea cu reprezentantul autorităţii pentru a căuta bunul furat trebuia să vină dezbrăcat şi încins numai cu o centură, pentru a nu exista niciun dubiu, acest procedeu impunându-se ca urmare a exerciţiului acestui drept de percheziție.
Legea Talionului a fost depăşită şi ea, fiind înlocuită treptat cu arbitrajul privat. Acesta presupunea dezbaterea conflictului dintre părţile în litigiu în faţa unui terţ care, fiind ales de către aceştia, trebuia să soluţioneze cauza stabilindu-le acestora atât drepturile, cât şi obligaţiile ce le reveneau .
Odată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia ca formă de realizare a dreptului de către organe specializate ale statului. În procesul complex de trecere de la comunitatea gentilică la societatea organizată de stat, rolul instanţelor a fost deosebit de important. În dorinţa de a impune cât mai grabnic şi cât mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane, statul roman a introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un formalism excesiv, în cadrul căruia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un rol foarte important.
Cu toate acestea, în întreaga istorie a statului roman, alături de justiţia publică, înfăptuită de organe specializate ale statului, s-a practicat şi justiţia privată, caracterizată prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii.
Justiţia privată se realiza în două feluri, respectiv prin justiţia privată agresivă şi justiţia privată defensivă.
Justiţia privată agresivă constituia modalitatea unei persoane de a-şi realiza pretenţiile prin mijloace proprii, în timp ce justiţia privată defensivă constituia modalitatea unei persoane de a se apăra împotriva pretenţiilor cuiva prin mijloace proprii.
Diferenţa dintre cele două feluri de justiţie privată consta în aceea că prima a dat naştere din partea statului roman la unele măsuri de înlăturare, de reprimare a sa, după ce la început şi multă vreme a fost tolerată; în ceea ce priveşte cea de-a doua justiţie, cea defensivă, ea a fost întotdeauna permisă în statul roman, conform principiului vim vi repellere licet (violenţa poate fi înlăturată prin violenţă):
Pentru interzicerea justiției private agresive s-au luat măsuri succesive prin următoarele acte normative :
• Lex Iulia de vi publica et privata (Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată) a fost dată pe vremea împăratului Augustus şi sancţiona cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violenţă, lua un bun din patrimoniul debitorului sau.
• Decretum Marcii – decretul dat de către împăratul Marc Aurelius, sancţiona cu pierderea creanței pe creditorul care, chiar fără violenţă, lua un bun de la debitorul sau.
• Constituția din 389 d.Hr. a lui Valentinian al II-lea – sancționa cu pierderea dreptului de proprietate pe acel proprietar care intra în stăpânirea bunului sau prin mijloace violente.
De aici se observă înăsprirea sancţiunilor pentru cei ce foloseau justiţia privată agresivă, de la măsuri mai puţin drastice la sancţiunea cea mai gravă, respectiv pierderea dreptului de proprietate care constituia la Roma unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Drept Civil

Parteneri Lucrari Licenta

Avatar of Felix2023ro_3 0

Medicina – Farmacie

Lucrari de Licenta Administratie Publica