LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Penal

Autorul si Participantii

Avatar of Felix2023ro_3 0

Codul penal în vigoare reglementează „Autorul şi participanţii” în Capitolul VI al “ţiului II din Partea generală (art. 46-52).

Codul penal anterior reglementa această materie în Capitolul III, denumit „Partici- raţia” (art. 23-31), din Titlul II al Părţii generale.

O examinare comparativă a reglementărilor cuprinse în cele două legi penale generale în această materie pune în evidenţă deosebiri esenţialei . Dacă în art. 23 C. pen. anterior se defineau participanţii ca fiind „persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici” (s.n.), Codul penal în vigoare îl exclude pe autor de la a-l considera participant la infracţiune alături de instigator sau complice, pentru că între aceştia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii sau complicii săvârşesc fapte în mod mijlocit, prin autor.[1]

Corectarea erorilor din Codul penal anterior privitoare la reglementarea participaţiei penale nu este dusă până la capăt. în măsura în care noul Cod penal intitulează Capitolul VI „Autorul şi participanţii”, s-ar părea că socoteşte că numai autorul nu face parte dintre participanţi, dar celelalte persoane care contribuie la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală ar fi participanţi (coautori, instigatori, complici). Când legea penală nouă îi defineşte pe coautori [art. 46 alin. (2)], prevede că aceştia sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a faptei fiind proprie şi autorului, ca atare, autorii şi coautorii trebuie să aibă acelaşi tratament juridic şi, oricum, ei trebuie excluşi împreună (nu numai autorii) din rândul participanţilor la infracţiune[2] iar în felul acesta s-a creat o anumită neconcordanţă între titlul capitolului, care îl exclude numai pe autor dintre participanţi, şi conţinutul reglementării, care subliniază identitatea de trăsături între autor şi coautori (participarea penală) şi, ca atare, poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune.

[1] G. ANTONIU, Tratat de drept penal, voi. I, Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015,p.193

[2] G. ANTONIU, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea Cod penal (I), în R.D.P. nr. 4/2007,

Dreptul Muncii

Formarea Profesionala

Avatar of Felix2023ro_3 0

Atunci când obiectul raportului social priveşte prestarea muncii, iar respectivul raport social este reglementat prin norme juridice, acest raport social devine un raport juridic de muncă.

Definim raportul juridic de muncă ca fiind relaţia socială, de natură patrimonială, reglementată prin normele dreptului muncii. Elementele constitutive ale raportului juridic de muncă sunt: părţile, conţinutul şi obiectul acestui raport.

Părţile acestui raport sunt o persoană fizică (salariatul/prestatorul muncii, ca regulă) sau o persoană juridică (organizaţie sindicală) şi o persoană fizică sau juridică (angajatorul sau organizaţia patronală). Conţinutul raportului juridic de muncă rezidă în totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor specifice dreptului muncii pe care le au părţile acestui raport. Obiectul raportului juridic de muncă constă în conduita parţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

Prestarea muncii poate avea loc atât în cadrul unor raporturi juridice de muncă, dar şi în afara unor raporturi juridice de muncă.

întâlnim, de asemenea, şi categoria raporturilor de muncă conexe celor de muncă.

Teoria Generala a Dreptului

Executorul Judecatoresc

Avatar of Felix2023ro_3 0

Punerea în executare a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, în cazul în ca~e debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile, se poate face doar cu concursul organulu de executare. Acesta este o autoritate învestită de stat cu puterea de a impune debitoru îi urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile debitorului, obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 623 C. pr. civ., executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolida: sa. bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc , chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel .

Dispoziţii asemănătoare sunt cuprinse şi în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată.

Prin urmare, constatăm că, în prezent, legiuitorul conferă plenitudine de competenţă executorului judecătoresc în efectuarea executării silite a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, excepţie făcând executările silite care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice . Precizarea „chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel  din finalul celor două texte menţionate, este de natură a reglementa principiul forţei superioare a reglementării Codului de procedură civilă şi a Legii speciale nr. 188/2000 prin raportare la orice altă dispoziţie procedurală care ar conferi competenţa de aducere la îndeplinire a titlurilor executorii altor organe în afara executorului judecătoresc .

Aşadar, rezultă în mod neechivoc că executorul judecătoresc este un participant indispensabil la executarea silită şi, totodată, un partener important al justiţiei , având în vedere rolul deosebit pe care îl îndeplineşte în cadrul procesului civil, precum şi consecinţele activităţii lui .

Drept Penal

Delapidarea

Avatar of Felix2023ro_3 0

Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt prevăzute în primul capitol al Titlului V din Partea specială a Codului penal. Ceea ce caracterizează în principal grupul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este valoarea socială apărată, şi anume bunul mers al activităţii instituţiilor şi organizaţiilor de stat şi, implicit, apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

Instituţiile publice sau private sunt egal interesate să fie asigurată îndeplinirea regulată a îndatoririlor de serviciu, ca exerciţiul funcţiunilor să fie asigurat împotriva coruptibilităţii unor funcţionari sau altor salariaţi, precum şi împotriva tendinţei de a obţine câştiguri ilicite.

Legea penală protejează activitatea organizaţiilor publice şi private contra abuzurilor şi neglijenţelor funcţionarilor sau ale altor salariaţi, săvârşite fie în raporturile interne, adică în prejudiciul imediat al unităţilor unde sunt angajaţi, fie în raporturile externe, adică în prejudiciul imediat al unor persoane particulare (dar se poate şi în prejudiciul unei unităţi, alta decât aceea unde se prestează serviciul de către funcţionar sau alt salariat)[1].

[1] Cristina Rotaru,Valerian Cioclei,Drept penal. Partea specială. Caiet de seminar. Ediţia 2,Editura C.H. Beck,2014,p.143

Drept Penal International

Curtea Penala Internationala

Avatar of Felix2023ro_3 0

Apartenenţa şi  siguranţă sunt nevoi stringente, vizibile în evoluţia omului, astfel că indivizii s-au contituit, deliberat, în grupuri cu scopul de a-şi satisface aceste necesităţi ale propriei identităţi. În cadrul entităţilor constituite, membrii acestora comunicau în modul specific al culturii din care făceau parte, al mediului care influenţa existenţa lor şi al caracteristicilor individuale şi, implicit, comune aduse laolaltă. Putem spune că administraţiile s-au dezvoltat împreună cu viziunea, ideile, ideologiile transmise de indivizi,  prin intermediul procesului de comunicare.

Administraţiile sunt unităţi sociale sau grupuri de oameni construite şi reconstruite deliberat, ce urmăresc atingerea unui scop (Etzioni, 1964). Societatea în care trăim este deci una administrativă.

„Suntem educaţi în administraţii, ne petrecem cea mai mare parte din timp lucrând pentu ele (…), patronăm administraţii, ne petrecem timpul liber în ele şi ne rugăm în aceste locuri”.

erspectiva tradiţională a administraţiilor publice conţine cinci elemente cheie ale acestora: [1]

  1. diviziunea muncii şi atingerea scopurilor propuse
  2. existenţa unui centru de putere care are rolul de a coordona activitatea
  3. substituirea personalului
  4. interdependeţa componentelor organizaţiei
  5. coordonarea între părţile componente prin intermediul comunicării

Toate aceste elemente au în centrul lor indivizi din mediul social în care este localizată o anumită organizaţie. Astfel, putem spune că administraţiile sunt entităţi contituite social. Oamenii interacţionează în cadrul activităţilor desfăşurate, împărtăţesc valori, credinţe şi idei asemănătoare în perspectiva atingerii unui scop comun. Membrii entităţilor sunt influenţaţi de mediul intern, dar în acelaşi timp ajută la crearea acestuia şi la dezvoltarea lui.

[1]  Flaviu Călin, Rus Introducere în Ştiinţa Comunicării şi a Relaţiilor Publice, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 52