Constituția României din 1991, revizuită prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003 dedică în întregime un titlu exclusiv Curții Constituționale, (Titlul 5) specificând cu prioritate încă din primul său articol scopul acesteia: „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”.[1]
În privința locului pe care acest organism politico-jurisdicțional îl ocupă în sistemul organizării puterilor în stat, art. 1 alin (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează faptul că Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică, acesta supunându-se numai Constituției și legii sale organice. Curtea Constituțională, nu apare ca și o a patra putere în stat, ea nu se constituie într-o putere aparte supraordonată față de cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) ci se situează în afara lor, activând într-un domeniu precis determinat şi delimitat de Constituție. [2]
Curtea Constituţională a luat naştere ca instituţie care să garantează respectarea Constituţiei şi a drepturilor omului. Astfel, prin impunerea unor anumite interpretări şi prin abrogarea unor norme juridice neconstituţionale, Curtea urmăreşte strict respectarea drepturilor fundamentale ale omului, fiind un organ ce protejează cetăţeanul împotriva posibilelor erori sau abuzuri ale puterii legislative sau executive (atunci când îşi exercită prerogativa de a legifera). Pot exista de asemenea și situații în care legea fundamentală a statului este insuficientă, iar o decizie provenind de la o instituţie independentă şi calificată pentru a decide în domeniul conflictelor constituţionale devine o urgenţă pentru menţinerea echilibrului între prerogativele puterilor statului. În condiţiile aceeste realităţii, importanța acestui organism este una tot mai pregnantă, rolul său crescând odată cu adoptarea Legii de revizuire a Constituției (Legea nr. 429/2003), Curtea devenind competentă să se pronunțe asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaționale, dar și asupra conflictelor juridice de natură constituțională între autorităţile publice.
[1] Art.142, alin (1), din Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
[2] Cristian Ionescu, Contencios Constituțional, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 130.