Începând cu secolul al XX-lea, dar mai ales după crearea Societăţii Naţiunilor, au fost elaborate 4 mari categorii de norme de protecţie a unor drepturi ale omului: norme referitoare la problemele de muncă; la protecţia drepturilor popoarelor din colonii; protecţia minorităţilor etnice şi religioase şi protecţia străinilor.

Protecţia drepturilor omului a fost discutata abia după cel de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste, şi s-a concretizat – în perioadele ce au urmat – într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.

Calea spre concretizarea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de Carta O.N.U.