Pravilele romaneşti din secolul al XVII-lea incriminează “mărturia strâmba” , “jurământul mincinos” , cu pedepse foarte aspre “mutilarea”.În practică însă , pedeapsa mutilării nu se aplica. Ea era înlocuită cu “gloaba” , care se plătea de regula , în boi .
Codul penal de la 1864 incrimina în art. 287 la 291 mărturia mincinoasă ca un delict contra particularilor.Se făcea distincţie în lege intre mărturia mincinoasă săvârşită în materie criminală , într-o cauză corecţionala , într-o cauză “de poliţie” sau într-o pricină civilă. În art. 291 era prevăzută şi pedepsita fapta martorului mincinos care beneficia în schimbul delictului de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.
Unul dintre elementele de bază ale delictului era acela ca fapta sa se fi săvârşit în contra acuzatului sau în favoarea sa. De aici aşezarea faptei printre infracţiunile contra particularilor. În realitate , prin această trăsătură esenţială , legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că mărturia trebuie să aibă legătură cu împrejurările esenţiale ale cauzei. Practica judiciara a vremii a decis în acest sens . Sub acest aspect putem considera că exista o asemănare şi o deosebire între legislaţia actuală şi cea de la 1864. Codul de la 1864 nu pedepsea mărturia mincinoasă făcută în faţa judecătorului de instrucţie , considerându-se că astfel martorul ar persista în faza de judecata , în atitudinea sa ştiind că delictul sau a fost deja consumat.