Măsurile de siguranţă privite ca instituţii de drept penal de sine stătătoare şi-au făcut apariţia în cadrul legislaţiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX, ca urmare a noilor concepţii cu privire la cauzele şi mijloacele de prevenire şi combatere a infracţionalităţii.

Starea şi dinamica fenomenului infracţional a evidenţiat realităţi umane şi sociale de natură obiectivă ce reprezintă surse reale de pericol social, pentru că ele pot determina sau contribui la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Aceste realităţi sunt considerate, din punct de vedere al reacţiei sociale, în raport cu fenomenul infracţional, că „stări de pericol” de care trebuie să se ocupe însăşi legea penală şi a căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse, întrucât aceste stări izvorăsc din situaţii care nu în toate cazurile reprezintă încălcări ale legii penale.

Starea de pericol care constituie temeiul luării unei măsuri de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social pe care-l reprezintă fapta prevăzută de legea penală, infracţiunea.[1] Starea de pericol priveşte persoana făptuitorului, anumite lucruri sau situaţii şi constituie o ameninţare pentru viitor, pe când pericolul social pe care-l prezintă fapta priveşte acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat această faptă şi constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii şi un criteriu de individualizarea a răspunderii penale.

[1] Bogdan Micu,Drept procesual penal. Partea speciala – editia a 3-a,Ed.Hamangiu,2013