Cetățenia nu este doar o problemă contemporană începând de la grecii antici până în zilele noastre moderne şi prin orice mijloace, cetățenia a fost o problemă-cheie a dezbaterilor politice şi a evoluat de-a lungul anilor datorită efectelor factorilor politici, sociali și economici.
Deși structura egalitară a cetățeniei nu a apărut la început, deoarece statutul de cetățenie a fost inițial un privilegiu limitat doar la o parte a societății, conceptul a evoluat în timp și a fost reformat ca o noțiune complicată care întruchipează drepturi, îndatoriri și o identitate civică.
În prima parte a acestui capitol, vom analiza modelele istorice ale cetățeniei, începând cu statele-oraș grecești, iar modelul Imperiu și Absolutismul Iluminat vor fi de asemenea dezbătut. În sfârșit, modelul de cetățenie a statului națiune, care a fost subiectul principal al dezbaterilor socio-politice în ultimele două secole, va fi examinat în detaliu și se vor face comparații cu cetățenia UE. Apoi, în cea de-a doua parte, evoluția cetățeniei în Europa va fi analizată pe larg, având în vedere evoluțiile din Comunitatea Europeană de la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Lisabona și va analiza modul în care tradiția cetățeniei adânc înrădăcinate în Europa a fost modificată în ultimii 50 de ani.
CAPITOLUL I CONTEXTUL ISTORIC AL EVOLUȚIEI CONCEPTULUI CETĂȚENEI EUROPENE
1.1. Transformarea cetățeniei în istoria Europei
1.1.1. Orașul-stat şi cetăţenia
De la apariția conceptului de cetățenie în sistemele de stat-oraș grecești, cetățenia a suferit o schimbare drastică. Practica cetățeniei și-a găsit primele expresii instituționale în polisul grecesc.[1] Aceasta nu este doar nașterea ideii de cetățenie în regiunea pe care o numim astăzi Europa, ci și pentru întreaga lume.
După cum va fi analizat în secțiunea următoare, în contradicție cu imperiile și guvernanții absolutişti iluminați, cetățenii polisului grec au fost participanți activi, precum statul național și cetățenii UE.
Potrivit lui Eden și Giesen, orașul-stat european era un pământ instituțional pentru ideea de cetățenie.[2] Similar cetățeniei europene, cetățenii din statele-oraș grecești erau excepționali pentru membrii comunității în general și erau înzestrați cu cerințele necesare condiţii. (in cazul UE, condiția este de a păstra naționalitatea oricărui stat membru).
1.1.2. Cetăţenia în Imperiul Roman
Imperiile tradiționale și modelul lor de cetățenie au fost diferite faţă de sistemul de stat, cetățenii din imperii erau supuși ai conducătorului (rege, monarh, padisha) și slujitori ascultători ai sistemului. La fel ca UE, imperiile aveau o structură multiculturală, multilingvă și nereligioasă, care trebuia să fie împreună de dragul continuării guvernării, iar imperiile s-au bazat pe diversitatea națiunilor, ca şi în cazul UE de astăzi.
În Imperiul Roman, statutul de cetățenie a fost folosit ca instrument pentru integrarea diferitelor națiuni/societăți a Imperiului, care avea scopul de a consolida identitatea comună.
Cetățenii romani au fost numiți Quirites; aceștia erau atașați de cetățenie civilă deplină și drepturi[3], structura socială era în mod rezonabil similară conformației multiculturale a UE, şi în plus, existau niveluri diferite de cetățenie în funcție de credințele religioase și de origine etnică.
Conform dreptului roman, poate exista o diferență între un locuitor, un cetățean subiect și un rezident, iar o parte încă există şi în ziua de azi[4].
Anumiţi cetățeni din imperiu erau deținători de drepturi concesionare fiind priviți diferit de restul al societății, cetățenii romani plini aveau dreptul de vot, să facă o căsătorie civilă „legală”, să întreprindă un contract, să facă comerț, să se alăture activităților comerciale, să meargă în instanță împotriva actelor de nedreptate ale altor cetățeni, să dețină proprietăţi.
Ca și în conceptul modern de cetățenie, cetățenii romani nu au avut numai beneficii, ci și obligați la îndatoriri, precum serviciul militar și impozitele.
La începutul anilor 200, fiecare locuitor „liber” (cu excepția sclavilor) a dobândit statut de cetățenie independent de clasa lor socială prin naștere, într-o familie romană sau prin căsătorie cu un cetățean roman.
Locuitorii teritoriilor care nu aparțineau Romei, dar erau ocupați ulterior nu erau considerați cetățeni; cu toate acestea, aveau un alt statut care le-a acordat o varietate de drepturi, dar cu o clasă inferioară de cetățenie.
Caracteristicile tipice ale imperiilor erau un guvernator puternic, un împărat și o birocrație ferm stabilită, imperiile erau entități politice multi-etnice și fiecare grup etnic era subiectul împăratului şi erau guvernanți locali de către un guvernator cu înalta autoritate.
1.1.3. Absolutismul şi cetăţenia
Starea teritorială modernă a epocii avea ca obiectiv construirea unei cetățenii uniforme, împăratul avea puteţi depline.
Cetățeanul Absolutismului Iluminat nu a fost doar un obiect de impozitare și de răspundere, ci și un subiect de iluminat pentru a respecta legea și a corespunde evoluțiilor științei și tehnologiei[5].
Conform mișcării iluministe a gândirii, motivul pentru care statul a existat a fost garantarea drepturilor cetățenilor, conducătorii fiind afectați de gândurile și principiile iluminării.
Îmbunătățirea poziției sociale a cetățenilor a fost menită să asigure autoritatea conducătorului absolute, cetățenii societăților absolutiste iluminate erau considerați din nou cetățeni decât „subiecți”. Cu toate acestea, situația pasivă a indivizilor a continuat, iar cetățenia a fost egală cu ascultarea poruncilor conducătorului absolut. Ideea de cetățenie a fost nesemnificativă în comparație cu epocile grecești și romane.
Odată cu Renașterea, conceptul de cetățenie, care a fost unul legat de oraș, s-a transformat într-o tradiție republicană care nu a inclus doar drepturi ci și participarea cetățenilor că o componentă necesară.
Celălalt pas semnificativ a fost făcut cu “Pacea din Westfalia”, care a revoluționat disciplina relațiilor internaționale şi a avut un impact asupra evoluției cetățeniei fiind asociată cu naționalitatea și cu teritoriul statului.
Începând cu anii 1800, conceptul a început să fie asociat cu ideea de națiune și forma sa politică, „stat-națiune”[6], revoluția franceză a fost cel mai important pas pentru dezvoltarea termenilor națiune/națiune-stat/naționalism.
Statul național, ca un tip ideal de entitate politică, a apărut după Revoluția Franceză, iar nouă formație, diferită de modelele anterioare de imperiu multicultural, a fost compusă omogen.
Elementele care nu au fost necesare pentru coerența imperiul a apărut ca elemente constitutive ale statului-națiune, cultura comună, limbajul comun și rădăcinile comune stau la baza modelului de stat națiune iar conceptul de cetățenie a fost corelat cu „națiune” și timp de aproape două secole au fost folosite ca sinonime în literatura de specialitate.
Epoca Revoluției Franceze a provocat fragmentarea evoluțiilor naționale în ceea ce privește percepția cetățeniei[7] iar cetățenia a fost modificată ca un concept universal și egalitarist datorită ideilor promovate în virtutea Revoluției.
Revoluția franceză a fost evenimentul cheie care a contopit ideea culturală a naționalității cu statutul politic al cetățenilor, în procesul următor, timp de aproape două sute de ani, statul național a fost principalul actor al arenei politice.
Odată cu statele națiuni, ideea de cetățenie a început să se transforme, cetățenii care erau ascultători pasivi ai statului, în modelele anterioare, au început să fie participanți activi, cu capacitatea de a-și afecta conducătorii.
Reprezentare politică, contactul social și opinia publică au devenit un impuls semnificativ în conturarea vieții politice, cetățenii „pasivi” în statul națiune, și-au transferat autoritatea în instituțiile și reprezentanții care au fost determinați prin voturile indivizilor în timpul alegerilor;
Cetățenii statelor-națiuni au început să aibă anumite drepturi care erau acordate de legile naționale și aveau, de asemenea, obligații cu privire la comunitatea lor națională.
Statele-națiuni au folosit discursuri naționaliste pentru a oferi unitatea societății prin crearea unei identități colective, şi le-au unit sub umbrelă „cetățeniei”, contribuind astfel la dezvoltarea poziției statului națiune prin sentimentul de apartenență.
Statele-națiuni au aplicat politicile de cetățenie ca instrument de asimilare, prin urmare, se presupune că cetățenii sunt tratați ca „egali”, în acest fel statul fiind legitim
1.2. Repere ale apariţiei şi evoluţiei cetăţeniei europene
Uniunea Europeană a fost inspirată de anumite componente din sistemele de stat menționate anterior în timpul procesului de formare fiind o „creație” complet diferită de suma acestor modele și trebuie analizată în funcție de circumstanțele sale unice.
Începând de la Tratatul de la Roma până la Maastricht, dreptul principal al cetățeniei UE a fost libertatea de mișcare, care a fost introdusă pentru a permite mobilitatea forței de muncă și apoi justificată ca o măsură pentru finalizarea pieței unice[8]prin „libera circulație a lucrătorilor” care, la început, se aplică doar lucrătorilor și membrilor familiei lor, a început să facă obiectul unor grupuri diferite de cetățeni: studenți, angajați independenți, pensionari, Dreptul a trecut de la a fi unul economic la un fenomen social.
Este logic să analizăm această schimbare în lumina comunităților economice europene (CEE) și rolul acestora în transformarea UE. Când este luat în considerare din acest punct de vedere, este evident că CEE, care în prima fază, a apărut ca o entitate pentru integrarea economică, a început să se concentreze pe integrarea socială și politică.
Drepturile care, la început, tindeau spre problemele economice au început să încorporeze şi drepturile sociale mai inclusive iar după libera circulație a lucrătorilor, așteptările anticipate s-au dezvoltat în conformitate cu lărgirea domeniului de aplicare a drepturilor prin acordarea drepturilor emergente.
Pe termen lung, având în vedere toate așteptările, a apărut cetățenia europeană pentru a satisface toate cerințele iar după eliminarea restricțiilor în problemele tranzacționate și integrarea economică a câștigat teren, următorul pas a fost eliminarea liniilor de frontieră naționale care separă cetățenii unii de alții.
De la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Maastricht, a fost dezvoltată cetățenia UE, domeniul de aplicare a fiind lărgit cu timpul luându-şi forma finală cu Tratatul de la Lisabona, în consecință, etapele progresului cetățeniei europene vor fi abordate în continuare.
1.2.1. Convenția europeană a drepturilor omului
Convenția europeană a drepturilor este un document semnificativ privind protecția drepturilor omului și, prin urmare, joacă un rol important în sensibilizarea „drepturilor” în Europa[9].
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată în 1950 de statele membre ale Consiliului European, obiectivul Convenției a fost protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; prin urmare, a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, persoanele au putut să apeleze la instanța de judecată și să dea în judecată împotriva statului în caz de maltratare sau încălcare a drepturilor
Statele semnatare sunt responsabile de protejarea drepturilor omului în zona lor de jurisdicție fiind obligați să o aplice în instanțele naționale. Convenția europeană a drepturilor omului și documentul care include probleme similare, Carta drepturilor fundamentale ale UE, sunt înțelese în mod greșit în așa fel încât se presupune că Convenția Europeană este un produs al CE/UE și nu al Consiliului Europei.
Consiliul Europei nu este o instituție a UE, totuși, a fi membru al acestui Consiliu, este o precondiție, orice stat care dorește să fie membru al Uniunii ar fi trebuit să ratifice și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Anumite părți ale Convenției au fost, de asemenea, eficiente în alcătuirea Cartei drepturilor fundamentale, prin urmare, nu ar fi greșit să afirmăm că, Convenția are un rol semnificativ în dezvoltarea istorică a conceptului de cetățenie europeană și în protecția drepturilor.
1.2.2. Tratatul de instituire a Comunității Europene
Tratatul de instituire a Comunității Europene nu a făcut referire la drepturile omului și nici la drepturile fundamentale ale individului, deoarece Comunitatea a fost înființată pe o bază economică, aceste probleme au fost în sfera de aplicare a Comunității și au fost ignorate, într-un anumit sens, în prima fază.
Odată cu Tratatul de la Paris, dreptul la liberă circulație a fost conferit exclusiv muncitorilor din sectoarele cărbunelui și oțelului, ca rezultat al creării comunității europene a cărbunelui și oțelului iar prin Tratatul de la Roma, 1957, toți lucrătorii și sectorul serviciilor au devenit obiectul dreptului la libera circulație[10].
În favoarea deciziilor Curții Europene de Justiție, dreptul la libera circulație și-a extins domeniul de aplicare de la un drept economic la unul social cu privire la întreaga societate și a devenit un drept fundamental pentru toți cetățenii Uniunii.
În articolul 8 din Tratatul de instituire a Comunității Europene se menționează că cetățenia Uniunii este stabilită prin acest tratat și orice persoană care deține cetățenia unui stat de 28 de state este cetățean al Uniunii iar aceste persoane nu se bucură doar de drepturile conferite de tratat, dar sunt și ele supuse anumitor îndatoriri[11].
În Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul de la Roma), statele semnatare își afirmă intenția de integrare suplimentară pentru evoluțiile viitoare[12].
1.2.3. Summit-ul de la Copenhaga
Prin Summit-ul de la Copenhaga din 1973, statele membre au considerat în sfârșit problema identității ca una necesară; prin urmare, „Documentul despre identitatea europeană” cum este stabilit de către Uniunea Europeană, adoptând următoarele declarații pentru a defini identitatea europeană[13]:
- Revizuirea patrimoniului comun, a intereselor și obligațiilor speciale ale celor nouă, precum și a gradului de unitate atins până acum în cadrul Comunității,
- Evaluarea măsurilor în care cei nouă acționează deja împreună în relația cu restul lumii și responsabilitățile care decurg din aceasta,
- Luarea în considerare natura dinamică a unificării europene.
Cu aceste evoluții, Documentul privind identitatea europeană a fost primul document considerabil care a subliniat problema identității europene.
În 1974, Comunitatea Europeană intenționa să depășească problemele economice și piața comună în timpul unei conferințe interguvernamentale de la Paris și a conceput importanța cetățenilor în cadrul comunității.
La Summit-ul de la Paris, oficialii CE și-au dat seama că identificarea populară nu se va realiza decât dacă întreprinderea europeană ar deveni mai puțin elitistă și mai prietenoasă cu cetățenii.[14], raportul „Tindemans”, dat de prim-ministrul belgian Leo Tindemans către Consiliul European în 1975, a fost a solicitat Conferinței să meargă mai departe pe tema cetățenilor.
Pentru a defini și implementa efectiv o astfel de politică, Raportul Tindemans a solicitat guvernelor naționale existente să lucreze împreună pentru a acorda și a conferi autorității Uniunii Europene să exercite patru valori specifice: autoritatea, eficiența, legitimitate și coerență, iar datorită Raportului Tindemans, integrarea a trecut de la aspectele economice și la obiectivele comune ale pieței la problemele referitoare la cetățeni.
Într-o întâlnire a șefilor de stat de la Paris din 1974, ideea cetățeniei Uniunii a fost lansată pentru prima dată prin crearea unei zone comune, astfel încât fiecare cetățean al Uniunii să aibă aceleași drepturi în orice stat membru.
Egalitatea și justiția socială pentru cetățenii CE au fost promovate în raport și s-a subliniat că crearea unei „Europe Populare”, o comunitate consolidată prin sprijinul cetățenilor săi, ar putea fi realizată de progresul din sfera de aplicare a drepturi comune, recunoașterea și protejarea drepturilor fundamentale, sociale, politice și economice de către statele membre, dar și de către instituționalizarea CE este discutată în raport.
Raportul propune că libera circulație a persoanelor fără pașapoarte și facilitarea controalelor între statele membre, procedurile îmbunătățite ale sistemului de sănătate pentru cetățenii UE care trăiesc într-un alt stat membru și schimbul educațional între statele membre, să fie implementate pentru a aduce cetățenii mai aproape de Uniune și accelerarea integrării.
În Raportul „Tindemans”, denumit și „Raportul privind Uniunea Europeană”, Tindemans se referă la termenul „european” și modelează propria definiție a comunității și a Europei în ceea ce privește situația actuală, criza, opinia publică și elite. El desemnează importanța cetățenilor că „voce a Europei” pentru a construi o uniune funcțională și o Europă unită. Potrivit Tindemans, o Uniune Europeană care este susținută de cetățenii săi și își afectează viața de zi cu zi printr-un set de instituții și politici nu va lipsi niciodată nici putere, nici un impuls[15].
În raportul său, Tindemans definește construcția Europei astfel: “Construcția Europei nu este doar o formă de colaborare între state, este o apropiere de popoare care doresc să meargă înainte, adaptându-și activitatea la condițiile în schimbare din lume, păstrând în același timp valorile care sunt moștenirea lor comună”[16].
În cadrul Raportului Tindemans, a fost menționat consolidarea rolului cetățenilor în procesul de integrare și facilitarea identificării acestora cu Comunitatea Europeană, cu scopul de a promova cetățenia Uniunii, deși raportul nu a avut o influență considerabilă în sfera interguvernamentală, a deschis calea pentru demersurile ulterioare ale comunității în această problemă, în 1976 activarea votului universal la alegerile pentru Parlamentul European este prima schimbare vizibilă în domeniul participării democratice la CE.
1.2.5. Consiliul Fontainebleau și Raportul Adonnino ((1984–1985)
În cadrul unei reuniuni a Consiliului European de la Fontainebleau din 1984, s-a decis crearea unui Comitet pentru promovarea ideii de „identitate europeană”. Comitetul a fost prezidat de eurodeputatul italian Pietro Adonnino și a publicat un raport intitulat „În Europa unui popor”, care este cunoscut și sub numele de Raportul Adonnino.
Ideea principală a deciziei a fost de a aduce CE mai aproape de cetățenii săi prin crearea de sus de așa-numita identitate europeană.
În raport, Consiliul European consideră esențial că Comunitatea să răspundă așteptărilor cetățenilor europeni prin adoptarea de măsuri pentru consolidarea și promovarea identității și a imaginii sale comunitare față de cetățenii săi și pentru restul lumea.[17] Aceasta a fost o misiune complementară dacă luăm în considerare declarațiile anterioare. Intenția a menționat „o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei”.
Tratatul de la Roma și declarația „Europa trebuie să fie aproape de cetățenii săi, iar o Uniune Europeană nu ar putea deveni realitate decât dacă oamenii susțineau ideea” din Raportul Tindemans au fost precursorii acestei idei.
La Consiliul Fontainebleau din 1984, au fost discutate alte măsuri pentru crearea unei Uniuni mai strânse, unul dintre cei mai importanți pași făcuți în Consiliu a fost ideea de a înființa un Comitet numit Comitetul Adonnino pentru a actualiza „Cetățenii” Europeni.
Acest comitet ad hoc „Europa poporului” este unul dintre pașii importanți în evoluția cetățeniei europene, Comitetul a lucrat la instrumentele convenabile pentru realizarea „Ever Closer Union” și a pus accent pe cooperarea mai strânsă și solidaritatea dintre europeni.
Comitetul afirmă că este de dorit să crească implicarea cetățenilor și înțelegerea procesului politic din Comunitatea Europeană; În plus, dreptul de a vota și de a candida în orice stat membru a fost sugerat să fie pus în aplicare cât mai curând posibil pentru viitoarele alegeri.
Dreptul de petiție al cetățenilor în ceea ce privește politica de transparență în Comunitate și rolul Ombudsmanului în anchete au fost celelalte probleme discutate în raport. Recomandările raportului au fost cruciale pentru determinarea drepturilor cetățenilor pentru o identitate europeană comună. Toate recomandările au fost alcătuite cu privire la nevoile cetățenilor, pentru a le ușura viața cu schimbări observabile, de asemenea, comitetul și-a propus să creeze un punct de vedere în mintea cetățenilor cu privire la scopul și obiectivele Comunității.
1.2.6. Tratatul de la Maastricht (1992)
În articolul 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, conceptul de cetăţenie este astfel anunțat legal: „Se instituie cetățenia Uniunii. Orice persoană care deține cetățenia unui stat membru este cetățeanul Uniunii. Cetățenia Uniunii va completa și nu va înlocui cetățenia națională.[18]”
Cetățenia UE este obținută în sine de un cetățean care are naționalitatea oricărui stat membru al UE, de exemplu, un cetățean al Spaniei este în mod automat cetățean al UE și nu își pierde drepturile de cetățenie în propriul său stat, ci adună mai multe drepturi cu cetățeniile sale[19]. Datorită motivelor menționate anterior, Tratatul de la Maastricht reprezintă un progres în procesul de dezvoltare a cetățeniei Uniunii.
Cetățenia Uniunii, ca un concept ai cărui primi pași datează din dreptul la libera circulație și drepturi de ședere, este legal stabilit prin Tratatul de la Maastricht, liberă circulație și reședința oamenilor a fost asociată cu conceptul de cetățenie.
Dreptul la libera circulație, care era corelat cu activitatea economică și de care se bucurau lucrătorii sau solicitanții de locuri de muncă, a fost acordat tuturor resortisanților statelor membre; cu alte cuvinte, cetățeni ai Uniunii iar prin acest tratat, cetățenia Uniunii a devenit o parte a dreptului primar comunitar.
Problema deficitului democratic a fost sporită de prevederile Maastricht și a fost creată o Uniune mai favorabilă cetățenilor, Tratatul de la Maastricht a reprezentat începutul unui proces prin care principiile economice liberale ale pieței unice au fost echivalate cu drepturi democratice.[20]
Până la semnarea Tratatului de la Maastricht și introducerea cetățeniei UE, recunoașterea instituțională a cetățeniei nu exista, Maastricht nu a făcut nicio modificare a legislației naționale a cetățeniei în statele membre, prin urmare nu a fost făcută nicio diferență în ceea ce privește cetățenia națională; prin urmare, statele membre și-au rezervat autoritatea de a stabili criteriile de cetățenie națională. Cu toate acestea, ei și-au asumat funcția de a evalua cine poate deveni cetățeni europeni într-un mod indirect, deoarece cetățenia națională este o condiție necesară pentru a deveni cetățean european.
Drepturile menționate mai jos au fost și drepturi pentru cetățenii cu Tratatul[21]:
- Dreptul de a scrie la oricare dintre instituțiile sau organismele menționate într-una din limbile recunoscute ale statelor membre și de a primi un răspuns în aceeași limbă.
- Dreptul de acces la documentele Parlamentului, Consiliului și Comisiei, în condiții specificate.
În Tratatul de la Maastricht, este indicat faptul că „pentru a consolida protecția drepturilor și a intereselor resortisanților statelor membre prin introducerea unei cetățenii a Uniunii”[22] este stabilită ca una dintre principalele ținte pentru UE.
În tratat a fost abordată și problema identității specificând: „Uniunea respectă identitățile naționale ale statelor sale membre, ale căror sisteme de guvernare sunt bazate pe principiile democrației.”[23]
Potrivit Ünsal, reglementarea statutului de cetățenie europeană în domeniul de aplicare al Tratatului de la Maastricht înseamnă că specificarea drepturilor va fi făcută de legile UE, exercitarea drepturilor va fi pusă în aplicare de instituțiile UE șI Curtea de Justiție a Comunităților Europene va fi responsabilă de soluționarea conflictelor cu privire la această problemă.[24]
Aspectul identității naționale este reglementat mai clar în dispozițiile Tratatului de la Maastricht prin decuplarea cetățeniei de conceptul de demos[25] și detașarea acesteia de pe terenul substituție național-cetățenie. În acest fel, s-au stârnit îndoielile susținătorilor „Fără Demo”, în plus, sa demonstrat că o cetățenie care leagă indivizii din punct de vedere emoțional nu este urmărită de UE, ci mai degrabă un patriotism constituțional.
Pe scurt, Maastricht a fost un moment de cotitură în formarea UE, după cum afirmă Delanty, Maastricht a fost o îndepărtarea semnificativă de la modelul de integrare europeană stabilit prin Tratatul fondator de la Roma, întrucât pentru prima dată a definit UE în termeni de relație cu cetățeanul individual. „Comunitate” sau „societate” a trecut la „individ” și într-adevăr „cetățean”.
Comisia Europeană publică un raport privind activitățile care au avut loc pentru promovarea cetățeniei și sugerează propuneri care s-ar putea transforma într-un drept în viitor iar aceste rapoarte sunt stabilite la fiecare trei ani pentru a promova conceptul și a-l face mai benefic pentru cetățeni, unul dintre aceste rapoarte a fost publicat în 1996 și este pomenit că Raportul de la Torino.
Rezoluția privind Comisia Europeană de la Torino a subliniat că este de o importanță primordială pentru Conferința interguvernamentală pentru a se asigura că se înregistrează progrese semnificative în domeniul cetățeniei și că este imperativ că Uniunea Europeană să răspundă la preocupările cetățenilor săi.45 în Raportul de la Torino, s-a arătat că UE își propune să ajungă la rădăcina problemei prin participarea persoanelor care sunt influențate și prin cooperarea cetățenilor devine astfel o importanță.
1.2.8. Tratatul de la Amsterdam (1997)
De fapt, Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, nu a adus contribuții remarcabile la conceptul de cetățenie a Uniunii și nu a încorporat nici o dispoziție nouă privind cetățenia UE, ci mai degrabă, a avut în vedere drepturi deja stabilite pentru a le face mai inteligibile și a avansa reglementările din Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam a clarificat relația de cetățenie națională și cetățenia Uniunii prin indicarea cetățeniei Uniunii care completează și nu înlocuiește cetățenia națională.[26] Această teză determină una dintre caracteristicile cheie ale conceptului prin aspectul său complementar și ajută la eliminarea prejudecății cetățenilor europeni cu privire la statutul juridic al cetățeniei lor Uniunii față de cetățenii lor naționale.
UE ca organism juridic a avut multe modificări de la Tratatul de la Maastricht, dar conceptul de cetățenie a Uniunii, cu excepția unor modificări minore făcute cu Tratatul de la Amsterdam, nu a avut modificări legale, a oferit comoditate în unele aspecte, ca de exemplu, cetățenii Uniunii au dreptul de a avea acces la toate documentele instituțiilor UE.
Mai mult, s-a adăugat la tratat că fiecare cetățean al Uniunii poate scrie oricăreia dintre instituțiile sau organismele din una dintre limbile Uniunii – daneză, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, portugheză, Spaniolă și suedeză – și primiți un răspuns în aceeași limbă pentru a facilita relațiile dintre cetățeni și instituții.
1.2.9. Consiliul European de la Tampere (1999)
În cadrul Consiliului European din 1999, problema resortisanților țărilor terțe și migrația a fost adăugată pe agenda UE. „O politică comună de azil și migrație a UE” şi care prevede un tratament echitabil pentru resortisanții țărilor terțe;
“Uniunea Europeană trebuie să asigure un tratament echitabil pentru resortisanții țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul statelor sale membre. O politică de integrare mai viguroasă ar trebui să vizeze să le acorde drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor UE. De asemenea, ar trebui să sporească nediscriminarea în viața economică, socială și culturală și să dezvolte măsuri împotriva rasismului și xenofobiei”[27].
Din nou, în Consiliul de la Tampere, s-a declarat că situația legală a rezidenților țărilor terțe din statele membre trebuie să fie apropiată de cea a propriilor cetățeni și că, în anumite condiții, ar trebui să fie acceptată cetățeniei naționale după o anumită perioadă de timp.
1.2.10. Carta drepturilor fundamentale a UE (2009)
Carta drepturilor fundamentale a fost una majoră pentru dezvoltarea drepturilor fundamentale, Carta a fost aprobată de Consiliul European, Parlament și Comisie și a intrat în vigoare cu Tratatul de la Lisabona în 2009, având același statut juridic ca și celelalte tratate, însă nu era executorie directă în CEJ, nici în instanțele naționale a statelor membre pe baza Constituției naţionale a fiecărui stat membru.
Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare a Lisabonei, Carta a fost obligatorie legal pentru toate statele membre şi se aplică statelor membre în cazurile în care statul membru codifică o problemă care se află sub aria comună de jurisdicție, dar nu se aplică dacă problema este legată de zona de jurisdicție a statului membru în care UE nu intervine.
Carta este o evoluție remarcabilă pentru protecția drepturilor, deoarece este obligatorie din punct de vedere juridic pentru toate statele membre, și-a oferit bază și contextul din diferite formațiuni conexe, inclusiv reglementările fostelor tratate, legile naționale ale statelor membre, jurisprudența CEJ și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Carta, toate drepturile fundamentale conferite cetățenilor europeni sunt adăugate în același document legal și au făcut drepturile mai clare pentru cetățeni, nu există drepturi originale emergente în Cartă, dar drepturile care sunt specificate în diferite domenii – cum ar fi tratatele și Convenția europeană a drepturilor omului – sunt adunate sub acoperișul Cartei ca document formal al UE.
Drepturile din Cartă au dreptul în general tuturor, inclusiv cetățenilor și rezidenților din țări terțe; cu toate acestea, există drepturi exclusive care sunt limitate la cetățenii UE, iar articolele 39–46 se referă la drepturile cetățenilor UE care au fost stabilite anterior prin Tratatul de la Maastricht. Deși este încă inadecvat ca un concept „consacrat”, este un document important pentru protecția omului drepturile în cadrul UE și Curtea Europeană de Justiție fac trimiteri la Cartă în cazurile adecvate.
În conformitate cu articolul 22 din Cartă, Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Conform articolului 21, orice discriminare bazată pe origine etnică, sex, limbă, apartenență la grupul politic, religie și alte motive sunt interzise. Sub-paragraful aceluiași articol indică situația despre naționalitate după cum urmează:
“În sfera de aplicare a Tratatului de instituire a Comunității Europene și a Tratatului privind Uniunea Europeană și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestor tratate, orice discriminare pe motive de cetățenie este interzisă”[28].
În Cartă, se afirmă din nou că Uniunea se bazează pe principiile democrației și statului de drept, iar cetățeanul este principalul obiectiv al promovării și consolidării acestor drepturi fundamentale.
1.2.11. Tratatul de la Lisabona (2009)
Tratatul de la Lisabona, care a modificat Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 cu deviza „O Uniune mai transparentă și mai democratică” iar dispozițiile privind problema cetățeniei nu sunt modificate prin Tratatul de la Lisabona; cu toate acestea, s-au făcut noi îmbunătățiri cu privire la poziția cetățenilor Uniunii în UE. Prin Tratatul de la Lisabona, carta drepturilor fundamentale a fost obligatorie din punct de vedere juridic pentru 24 de state membre, dar există și dispoziții de renunțare la revendicare de către statele membre.
Inițiativa drepturilor cetățenilor au fost puse în aplicare cu Tratatul de la Lisabona, care permite cetățenilor să propună un proiect de lege din partea Comisiei, cu condiția ca aceștia să colecteze 1 milion de semnături de la cetățenii statului membru, ceea ce înseamnă că cetățenii au acum dreptul de a sugera legea către Comisie. Scopul inițiativei a fost nu numai să pună o punte de legătură între instituții și cetățeni, ci și să promoveze participarea cetățenilor la sistemul UE.
Relațiile dintre instituții, cetățeni și organizații ale societății civile au fost consolidate odată cu prevederile Tratatului de la Lisabona, iar procesul decizional a fost mai democratizat. Tratatul de la Lisabona i-a determinat pe cetățeni să creeze „Uniunea Cetățenilor” iar prin creșterea puterii Parlamentului European, care este ales direct de către cetățeni, face din cetățenii UE un element mai eficient al procesului decizional și îi permite să-și modeleze viitorul.
Odată cu apariția inițiativei cetățenilor europeni, cetățenii vor fi direct eficienți în politicile Uniunii pentru prima dată în istoria CE/UE, inițiativa cetățenilor joacă un rol complementar Dreptului la petiție și Dreptului de a face apel la Ombudsman.
Deși inițiativa a fost activată odată cu Tratatul de la Lisabona, reglementările necesare trebuie să intre în vigoare pentru a-și ajusta procedurile de acces, modificările tratatului nu numai că consolidează rolul cetățenilor în Uniune, ci creează o Uniune mai transparentă, mai prietenoasă și mai democratică, care încurajează cetățenii să contribuie mai mult.
Evoluția cetățeniei europene a fost construită pe o bază solidă și a pus accent pe conversia conceptului de la statele orașe grecești în state națiune, ulterior, dezvoltarea cetățeniei în CE/UE, „evoluția de la un drept unic la un corp deplin de drepturi garantate prin tratate” a fost studiată în baza elementelor determinante.
CAPITOLUL II. CADRUL JURIDIC AL CETĂȚENȚEI EUROPENE
Cetățenia europene, pe lângă cetățenia națională, a ridicat îndoieli în interiorul Uniunii – chiar și în statele membre, precum Germania, care a promovat ideea unei Europe mai integrate – că Uniunea Europeană va interfera în cele din urmă și va suprima zonele naționale ale statelor membre de jurisdicție. Astfel, s-au opus renunțării la unele dintre drepturile lor de a soluționa probleme referitoare la cetățenie, cum ar fi politicile de migrație și de a derula politici mai mult quasinationaliste.
Articolul 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede că orice persoană care deține cetățenia unui stat membru este cetățean al Uniunii şi înseamnă că condiția sine qua non a cetățeniei UE este naționalitatea unui stat membru și fiecare cetățean național al statelor membre este automat cetățean al UE fără nicio precondiție.
Conform definiției cetățeniei europene din tratat, cetățenia europeană nu este opțională; cu alte cuvinte, structura juridică a cetățeniei nu permite individului să aleagă dacă dorește să fie cetățean UE sau nu. În schimb, presupune că fiecare cetățean național al unui stat membru este cetățean al Uniunii; ca atare, este imposibil ca cineva să dobândească sau să renunțe la statutul de cetățenie a Uniunii separat de cetățenia națională.
Dobândirea cetățeniei este domeniul de aplicare al autorității statului național, ceea ce înseamnă că legile statului național determină cine poate dobândi cetățenia în ce condiții, iar UE nu are nicio autoritate care să desemneze cine poate fi cetățenii săi și cine nu.
În plus față de dobândirea cetățeniei europene, pierderea cetățeniei este intra virală a statelor membre și, de asemenea, legată de statutul de cetățenie națională. Anume, dacă un cetățean național își pierde statutul de stat în sistemul juridic al statului național, el își pierde cetățenia europeană. Din nou, potrivit articolului 17, cetățenia Uniunii va completa și nu va înlocui cetățenia națională; cu alte cuvinte, cetățenia Uniunii este un statut suplimentar și nu elimină statutul de cetățenie națională a cetățenilor statului membru și nici nu deține drepturile care rezultă din cetățenia lor națională, ci le conferă în schimb noi drepturi.
În Acordul de la Edinburgh, Consiliul European declară situația juridică după cum urmează: “Dispozițiile, din partea a doua a Tratatului de instituire a Comunității Europene referitoare la cetățenia Uniunii, oferă resortisanților statelor membre drepturi și protecție suplimentare, astfel cum este specificat în acea parte. Ei nu ocupă în niciun fel locul cetățeniei naționale. Întrebarea dacă o persoană are cetățenia unui stat membru va fi soluționată doar prin raportare la dreptul intern al statului membru în cauză.[29]”
Un alt document, Convenția de la Haga cu privire la anumite întrebări cu privire la legislația naționalității, clarifică și problema: „Este de datoria fiecărui stat să stabilească în conformitate cu propria lege cine sunt resortisanții săi. Această lege va fi recunoscută de alte state în măsura în care este în concordanță cu convențiile internaționale, cu obiceiurile internaționale și cu principiile dreptului, în general recunoscute în ceea ce privește naționalitatea.”[30] Deoarece fiecare stat acționează asupra propriilor sale legi pentru a implementa procesul de naturalizare, există o inegalitate în ceea ce privește dobândirea cetățeniei europene. În statul membru în care cetățenia se bazează pe jus soli, dobândirea cetățeniei este mai ușoară decât în statele membre cu jus sanguinis. În situația actuală, diversitatea legilor privind procesele de naturalizare are drept consecință politici inegalitare între statele membre; această diferențiere are drept consecință discuții legale în cadrul Uniunii. Cu toate acestea, armonizarea legislațiilor naționale privind dobândirea cetățeniei nu este deocamdată o prioritate maximă a Uniunii; prin urmare, discuțiile pe această temă par să se auto-perpetueze.
2.2. Drepturile conferite de Cetăţenia Europeană
În afară de cadrul său sui generis, cetățenia Uniunii, ca și omologii săi, este compusă din 3 elemente majore: identitate, angajament cu o comunitate politică și drepturi.
Cetățenia, ca statut juridic, dezvăluie drepturi și obligații pentru persoanele care sunt supuse acestora; prin urmare, drepturile sunt rezultatul dobândirii cetăţenei
Pentru a crea o identitate atașată de UE și pentru a implica oamenii în concepție și implicații, Santiago consideră că drepturile necesare cetățeniei Uniunii sunt fundamentale.[31]
Drepturile cetățenilor UE au un context de lungă durată care își are rădăcinile din Tratatul de la Parisiar în conformitate cu faza de dezvoltare a comunității, primul drept emergent, dreptul la libera circulație a lucrătorilor, a fost un drept bazat pe economie, care are un domeniu limitat. În timp util, pe măsură ce comunitatea evoluează, drepturile pentru cetățeni nu au rămas limitate la drepturile comercializate, iar cetățenii europeni au devenit ulterior beneficiarii drepturilor sociale și politice. Înclinația UE, prin instituirea unui concept de cetățenie, a fost crearea unei identități bazate pe „interes”, mai degrabă decât pe „valori comune comune”; acordarea de drepturi concrete oamenilor a fost cel mai eficient mod de a-i atașa la Uniune.
Odată cu instituirea cetățeniei Uniunii în 1992 în Tratatul de la Maastricht, drepturile cetățenilor UE sunt de asemenea definite. Protecția drepturilor cetățenilor este sub garanția CEJ, a legilor naționale ale statelor membre și a Cartei drepturilor fundamentale a UE. Se subliniază că orice discriminare împotriva cetățenilor este interzisă și toate sunt egale în fața legii. Orice discriminare din partea organismului de aplicare a legii a statului gazdă împotriva unui cetățean al Uniunii, bazat pe naționalitate, este interzisă.
Tratatul de la Roma a menționat o origine a conceptului de cetățenie a Uniunii, dar încă din 1951 dreptul de liberă circulație avea dreptul la lucrători să asigure mobilitate economică, în special în sectoarele cărbunelui și oțelului, cu înființarea Comunității cărbunelui și oțelului cu Tratatul de la Paris. În sfera de aplicare a Tratatului 50, dreptul la liberă circulație nu a fost legat de conceptul de cetățenie, ci de a facilita activitățile pieței comune și comunitatea bazată economic. De-a lungul anilor, au apărut noi reglementări și dreptul la libera circulație a devenit un drept bazat economic într-unul inclusiv. Astfel, modificările au transformat dreptul de la un domeniu restrâns la unul larg și alte categorii ale comunității au fost incluse pentru a se bucura de acest drept.
Ulterior, în 1957, Tratatul de la Roma a lărgit domeniul de aplicare și a conferit drepturi de liberă circulație atât lucrătorilor, cât și serviciilor. Strategiile pentru piața unică au fost susținute de liberă circulație în scopuri economice, pe măsură ce trece timpul, acest drept a atins caracteristici sociale, pe lângă cele economice.
Așa cum este indicat în Tratatul privind funcția Uniunii Europene, dreptul la libera circulație include persoanele, capitalul și serviciile, în conformitate cu sfera de aplicare a acestei teze, libera circulație a persoanelor va fi supusă revizuirii.D
Conform articolului 17 TEC, stipulează că toți cetățenii naționali ai statelor membre ale UE se pot deplasa liber într-o altă țară membru cu pașaport sau carte de identitate, fără viză necesară, pentru vizite care durează mai puțin de 3 luni.
Dreptul de a dobândi rezidență permanentă nu este legat de nicio condiție, singura excepție este de a părăsi țara de reședință mai mult de 2 ani. Cetățenii UE rezidenți într-un stat UE gazdă sunt supuși tratamentului egal cu cei din UE resortisanți ai statului gazdă în zonele care se află sub jurisdicția Uniunii.
În conformitate cu Directiva 2004/38/CE, „Libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale piață, care cuprinde o zonă fără frontiere interne, în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatului”[32].
Libera circulație este un drept dat fiecărui cetățean al Uniunii și automat membrilor familiei lor indiferent de naționalitate. Potrivit Parlamentului și Consiliului, bucurarea reședinței permanente de către cetățenii Uniunii care au ales să se stabilească pe termen lung într-un stat membru gazdă ar consolida sentimentul de cetățenie a Uniunii și este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care este unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii[33].
Cetățenii Uniunii pot, de asemenea, să locuiască în mod liber într-o țară gazdă fără a impune o sarcină sistemului de asistență socială care asigură asigurarea pentru resortisanții țării gazdă. Dreptul la libera circulație și ședere nu se află în nicio procedură administrativă, deoarece dreptul este determinat de tratat și funcționează automat. Dreptul poate fi revocat dacă cetățeanul se angajează în activitate pentru a perturba ordinea socială sau orice amenințare similară. Ca regulă acceptată, cetățenii naționali și celălalt stat membru nu pot fi discriminați și trebuie tratați în mod egal. De asemenea, infracțiunile împotriva siguranței publice pot perturba dreptul la liberă circulație. De exemplu, dezvăluirea informațiilor interzise pentru spionajul politic sau militar este un motiv pentru a distruge dreptul la libera circulație. Dacă țara gazdă consideră că reședința cetățeanului reprezintă o amenințare pentru sănătatea publică, securitatea publică sau politică publică, își rezervă dreptul de a impune restricții asupra liberei circulații și a drepturilor de ședere.
În virtutea neajustării delimitării termenilor de sănătate publică, securitate publică și politică publică prin anumite reguli, termenii au drept consecință ambiguitatea și oferă statului autoritate largă pentru a determina limita termenilor. În cazurile de deces, divorț sau determinare a parteneriatului în relație, membrii familiei sau partenerii înregistrați care nu sunt cetățeni ai niciunui stat membru, dar care sunt rezidenți într-un stat membru în virtutea cetățeanului Uniunii sunt protejați și statutul lor juridic nu este afectat.
Pe lângă articolele din tratate, cea mai importantă reglementare privind dreptul la liberă circulație este „Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie să se mute și să locuiască liber pe teritoriul statelor membre.”
Directiva leagă cele două reglementări și nouă directive stabilite cu privire la „drepturile de a muta și de a locui liber” împreună într-un singur document. Prin această directivă, cetățenii UE și familiile lor au dreptul la mutarea și reședința pe teritoriul unui stat membru, precum și la cel al membrilor EFTA Norvegia, Islanda și Liechtenstein.
În termeni generali, directiva spune că dacă cetățeanul celuilalt stat membru nu va fi o povară pentru țara gazdă și are asigurarea de sănătate extinsă necesară, el are, atunci, dreptul de a se muta liber și de a locui în economia europeană Zonă. Mai mult, acest drept include membrii de familie ai cetățenilor care nu sunt cetățeni ai țărilor SEE și, după 5 ani de ședere legală continuă, reședința devine permanentă. Cinci ani de rezidență nu sunt obligatorii în anumite cazuri, cum ar fi cetățenii independenți și lucrătorii, inclusiv membrii familiei lor. Odată dobândită indemnizația de ședere permanentă, aceasta nu este legată de nicio condiție; prin aceasta, UE își propune să permită procesul de integrare. Dacă cetățeanul este eligibil să dobândească reședința permanentă, acest drept acoperă întreg teritoriul statului membru gazdă.
În cazul Oteiza Olazabal, dreptul la libera circulație poate fi restricționat în anumite condiții. Olazabal era un cetățean spaniol care locuia în Franța, bucurându-se de liberă circulație a lucrătorilor/persoanelor. Nu i s-a permis să se bucure de dreptul său într-un anumit teritoriu al Franței, pe motiv că a executat o sentință în Franța, din cauza relației sale și a participării sale cu un grup terorist armat din Franța. Situația lui tulbura ordinea publică. CEJ a concluzionat că, în aceste condiții, dreptul comunitar nu poate constrânge autoritatea unui stat membru să nu restricționeze dreptul Olazabal la libera circulație. CEJ afirmă că: “Nici articolul 48 din Tratatul CE, nici dispozițiile legislației secundare care pun în aplicare libertatea de circulație a lucrătorilor nu împiedică un stat membru să impună, în relație cu un lucrător migrant, care este cetățean al altui stat membru, măsuri de poliție administrativă care limitează dreptul lucrătorului reşedinţa într-o parte a teritoriului naţional”[34].
Membrii familiei, chiar dacă nu sunt resortisanți ai niciunui stat membru, au dreptul la acest drept din cauza cetățeanului Uniunii și nu pot fi discriminați din motive de naționalitate. Articolul 2 din Directiva 2004/38 definește, de asemenea, membrii familiei.
După cum se clarifică prin directivă, acestea includ: a- soțul/soția; b-partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislației unui stat membru, dacă legislația statului membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate ca fiind echivalente cu căsătoria și în în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă; descendenţii direcți care au vârsta sub 21 ani sau sunt dependenți și cei ai soțului/partenerului, astfel cum este definit la literă (b); d- Rudele directe ale persoanei dependente din linia ascendentă și cele ale soției/partenerului, astfel cum sunt definite la punctul (b)[35], sunt considerate membrii familiei care s-ar putea bucura de liberă circulație a dreptului persoanei.
De asemenea, directiva clarifică situația cuplurilor care nu sunt căsătorite și permite partenerilor înregistrați să locuiască liber, chiar dacă nu sunt căsătoriți, în funcție de anumite condiții. Dreptul nu este supus unui act administrativ, dar dacă statul de reședință solicită înregistrarea la instituțiile naționale, cetățeanul este obligat să îndeplinească cerințele, iar aceste cerințe sunt sub libertatea de voință a statului. Potrivit Parlamentului European și al Consiliului, Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept primar și individual de a se deplasa și de a avea reședința liberă pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute în tratat și a măsurilor adoptate pentru a-și face efectul.
2.2.2. Dreptul de acces la documente
Dreptul de acces la documente a fost dezvoltat ca urmare a politicilor mai transparente a Uniunii Europene, mai democratice și mai favorabile cetățenilor. Conform articolului 15 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene[36], cetățenii Uniunii și ceilalți rezidenți ai statelor membre care sunt înregistrați la organismul necesar al statului gazdă se pot bucura de dreptul de acces la documentele instituțiilor Uniunii Europene în termeni de transparență. Acest regulament asigură accesul public la documentele Parlamentului, ale Consiliului și ale Comisiei și permite cetățenilor să fie clar despre legitimitatea unei Uniuni democratice. Prin această transparență, se stabilesc relații suplimentare între cetățeni și procesul decizional, care este considerat responsabilitatea cetățenilor.
Dreptul de acces la documente nu este un instrument remarcabil în comparație cu alte drepturi și efectele acestora asupra drepturilor cetățenilor iar datele accesului solicitat sunt colectate în Rapoartele anuale.
2.2.3. Dreptul de a vota și de a participa în calitate de candidat
Prima încercare de a dezvălui un astfel de drept în cadrul Comunității a fost făcută în anii ’60 de Parlamentul European.
Înainte de anii ’70, Consiliul nu a făcut nicio schimbare vizibilă în situația rezidenților Uniunii din celelalte state membre iar în 1976, Consiliul a adoptat Legea cu privire la alegerile reprezentanților Adunării prin sufragiu universal direct,
Conform directivei 93/109/CE a Consiliului, cetățenii statelor membre se pot bucura de dreptul de vot și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, chiar și atunci când aceștia au reședința într-unul din celelalte state membre ale Uniunii.
Dreptul de a vota și de a candida în calitate de candidat nu prevalează decât pentru alegerile Parlamentului European și nu se aplică la alegerile naționale ale statului membru.
Directiva conferă avantaje în anumite condiții:
- În primul rând, cetățeanul care dorește să se bucure de drepturi ar trebui să fie cetățean al Uniunii și să fie rezident în statul membru în care dorește să voteze sau să candideze.
- Apoi, cetățeanul trebuie să îndeplinească aceleași cerințe ca resortisanții statului membru care trebuie să voteze și să fie candidat în conformitate cu principiul egalității de tratament.
- Un cetățean se poate bucura de acest drept numai într-un singur stat membru: statul de reședință sau statul de naționalitate.
- Cetățeanul trebuie să indice pentru înregistrarea listei electorale că vrea să voteze în statul de reședință; prin urmare, el nu poate vota sau candida în propriul său stat.
- Pentru a se înregistra la listă, cetățeanul trebuie să îndeplinească aceleași documente necesare ca și cetățenii naționali, dar dacă este considerat necesar, poate fi solicitat un document suplimentar.
- În principiu, persoana care dorește să voteze și să candideze în calitate de candidat ar trebui să fie eligibilă să voteze și să fie candidat în țara sa de origine pentru a se putea bucura de acest drept în statul de reședință și ar trebui să certifice faptul că atunci când este solicitat de statul gazdă.
În primul articol al Directivei 93/109/CE, se precizează că “nimic din directivă nu afectează dispozițiile fiecărui stat membru cu privire la dreptul de vot sau de a candida la resortisanții săi care au reședința în afara teritoriului său electoral”, cazul lui Eman și Sevinger are un loc semnificativ în aplicarea acestui drept în acest moment. Domnul Eman și domnul Sevinger, care sunt cetățeni ai Regatului Olandei, provin din insula Aruba, care este un teritoriu al Regatului. Conform legislației naționale a Regatului, toți cetățenii care locuiesc pe teritoriul Regatului Olandei au aceeași naționalitate. În 2004, cei doi bărbați olandezi au solicitat să voteze și să se prezinte la alegerile Parlamentului European. Pe motiv că doar persoanele care au reședința pe teritoriul european al Regatului pot vota la alegerile naționale și europene, cererile domnului Eman și ale domnului Sevinger au fost respinse, de atunci, cauza a fost transmisă jurisdicției CEJ.
În conformitate cu Dreptul comunitar, determinarea persoanelor care au dreptul să voteze și să participe la alegerile Parlamentului European se află sub aria națională de jurisdicție a statului membru, dar legea ar trebui să fie compatibilă cu dreptul comunitar. CEJ a decis că statele membre să stabilească condițiile de vot, dar principiul egalității de tratament ar trebui să fie luat în considerare pentru persoanele care locuiesc pe teritoriile de peste mări și în alte situații aplicabile. O altă prevedere care a intrat în vigoare cu Directiva este obligația unei anumite perioade de reședință în statul în care cetățeanul ar dori să voteze sau să candideze ca candidat. Această perioadă este indicată a fi sub autoritatea statelor membre care urmează să fie compuse. Legea electorală a Uniunii Europene este reglementată de tratatele și directivele UE, precum și de jurisprudența Curții Europene de Justiție[37]. Totuși, fiecare stat membru aplică și propria sa legislație națională pentru procedura alegerilor pentru Parlamentul European, iar problema de armonizare pune probleme.; cazurile de votanți dubli în statul gazdă și în statul de origine au perplexizat în special statele. Cu toate că, statele membre au acordat dreptul de a vota și de a candida în calitate de candidat pentru cetățenii rezidenți ai cetățenilor celorlalte state membre, există încă obstacole în calitatea de membru al acestor persoane și înființarea unui nou partid în statul gazdă.
Legislativul diferă de la un stat membru la altul și de unele acestea reduc limitările pentru acțiunile menționate, care cuprinde o dilemă. Rețeaua de experți independenți din UE privind drepturile fundamentale realizează un sondaj important numit „Avizul Rețelei UE de experți independenți privind drepturile fundamentale cu privire la participarea cetățenilor UE la partidele politice ale statului membru de reședință” pentru a evalua dacă există restricții sau bariere pentru a se bucura de aceste drepturi în legislația națională a statelor membre sau dacă recunosc exercitarea acestor drepturi de către cetățenii Uniunii care locuiesc în țara lor. Conform raportului, ceea ce se înțelege prin nediscriminare include și participarea pe deplin în viața politică a statului rezident, cum ar fi apartenența la partidele existente sau fondarea de noi partide politice[38], dar nu există o regulă sigură care să fie convenită în literatura de specialitate dacă domeniul de aplicare al dreptului include situațiile enunțate.
2.2.4. Dreptul de protecție consulară și diplomatică
Cetățenii europeni sunt sub protecția statelor lor atunci când călătoresc în Uniune Europeană prin ambasade sau consulatele iar dacă se deplasează într-o țară în care statul lor nu are ambasadă sau consulate
Conform legislației CE, cetățenii oricărui stat membru al Uniunii a cărui țară nu are un reprezentant consular sau diplomatic în statul pe care îl vizitează cetățeanul se află sub protecția oricărui alt stat membru al Uniunii care are o autoritate diplomatică în țara menționată, adică în afara Uniunii.
Nondiscriminarea și egalitatea de tratament sunt principiile de bază ale acestui drept, la fel ca și în cazul celorlalte drepturi ale cetățeniei UE menționate anterior, deci cetățeanul nu poate fi discriminat împotriva resortisanților țării protectoare și trebuie să primească tratament egal. Odată cu instituirea acestui drept, se urmărește o protecție comună a identității consolidate comune între europeni.
Dreptul de a fi protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui alt stat membru al Uniunii are dreptul la cetățenii UE ca urmare a cetățeniei Uniunii. Pentru a solicita protecție, cetățeanul trebuie să aibă un pașaport sau o carte de identitate care să certifice țara de naționalitate.
Ambasada statului membru aplicat ar trebui să contacteze propriul stat membru al cetățenilor și să acționeze în mod concertat. Ambasada este însărcinată să informeze membrii familiei aflate în statul de origine, medicul în caz de boli sau accidente grave sau alte persoane necesare în favoarea Ministerului Afacerilor Externe ale statului cetățean. Decizia 95/553/CE a Consiliului privind protecția cetățenilor Uniunii Europene de către reprezentanțele diplomatice și consulare prevede cazuri în care cetățeanul ar trebui să solicite asistență, cum ar fi[39]:
- Asistență în cazuri de deces
- Asistență în cazuri de accident grav sau boală gravă
- Asistență în cazuri de arest sau deținere
- Asistență victimelor infracțiunii violente
- Ajutorare și repatriere a cetățenilor în dificultate ai Uniunii.
Asistența nu include ajutor financiar, în afară de cazuri de urgență, fără permisiunea Ministerului Afacerilor Externe al statului cetățean. Dacă, cu toate acestea, cetățeanul solicită sprijin financiar într-un caz emergent, iar Ministerul Afacerilor Externe neagă solicitările de asistență financiară, cetățeanul trebuie să semneze documente pentru a asigura rambursarea de către autoritățile ambasadei celuilalt stat membru.
2.2.5. Dreptul la petiție și la plângerea Ombudsmanului
Dreptul de petiție și plângere față de avocat creează o legătură directă între cetățeni și parlamentarii care sunt aleși direct de cetățeni. În ceea ce privește acest drept, orice cetățean al Uniunii sau orice persoană care are reședința într-unul dintre statele membre înregistrate poate solicita Parlamentului European să-și indice plângerile sau cererile. Cetățeanul ar trebui să scrie în oricare dintre limbile oficiale ale UE și ar trebui să primească un răspuns în aceeași limbă. Subiectul petiției ar trebui să fie sub jurisdicția UE și subiectul ar trebui să afecteze petiționarul. Din nou, aceleași persoane indicate pot face plângere Ombudsmanului pentru toate activitățile de administrare defectuoasă a instituțiilor sau organismelor UE, cu excepția deciziilor CEJ și ale Curții de Primă Instanță.
La articolul 24 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aceste două drepturi sunt conferite fiecărui cetățean al UE. Din nou, articolele 227 și 228 fac precizări cu privire la utilizarea corectă a acestor drepturi. Dreptul de petiție a fost aplicat, din 1963, ca procedură a Parlamentului European. Dar aplicarea instituțională a dreptului a apărut în 1992 odată cu Tratatul de la Maastricht. Cu dreptul de a face plângere la Ombudsman, dreptul de petiție permite cetățenilor să urmeze activitățile administrative ale instituțiilor și legislațiilor în mod democratic; cu toate acestea, domeniile de petiție sunt limitate, iar cetățenii nu au dreptul de a face petiții în domeniile Politicii externe și de securitate comune, nici cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.
În cadrul Parlamentului European (PE), există o comisie numită Comisia pentru petiții a parlamentelor europene care decide admisibilitatea petiției. La sfârșitul anchetei, se va lua măsuri de precauție admisă pentru a rezolva problema petiționarului. În cazurile necesare, Ombudsmanul și Comitetul se referă între ele și se coordonează. Spre deosebire de dreptul la petiție în PE, cazurile nu trebuie să fie legate personal.
Tabelul 1 Temele petițiilor
TEME DE PETIȚIE NUMĂR DE PETIȚII PROCENT Mediu înconjurător 309 12% Drepturi fundamentale 208 8.6% Restituirea proprietății 149 6.1% Justiţie 147 6.1% Piața Internai 130 5.4% Chestiuni sociale 118 4.9% Transport 117 4.8% Sănătate 116 4.8% Educație și cultură 105 4.3% Angajare 89 3.7% Altele 940 38.7% Sursă: Mairead McGuinness, Raportul privind deliberările Comisiei pentru petiții în anul parlamentar 2018, 2018/2301 (INI) (Strasbourg: Parlamentul European, 2019), 16.
Conform datelor Raportului privind deliberările Comisiei pentru petiții în anul parlamentar 2018, cu 12,7%, cel mai mare procent din petiții au vizat probleme de mediu. În urma acestui fapt, drepturile fundamentale, proprietatea și restituirile sunt celelalte probleme petiţionare frecvent ale cetățenilor UE.
În conformitate cu îndatoririle sale, Ombudsmanul va efectua anchete pentru care găsește motive, fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor înaintate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European… “În cazul în care Ombudsmanul stabilește o instanță de administrare defectuoasă, el va sesiza instituția în cauză, care va avea o perioadă de trei luni pentru a-l informa despre părerile sale”[40].
În conformitate cu îndatoririle sale, Ombudsmanul va efectua anchete pentru care găsește motive, fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor înaintate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European… În cazul în care Ombudsmanul stabilește o instanță de administrare defectuoasă, el va sesiza instituția în cauză, care va avea o perioadă de trei luni pentru a-l informa despre părerile sale[41].
Ombudsmanul ar trebui să informeze, de asemenea, Parlamentul European și instituția care a făcut obiectul anchetei. Consecințele finale ar trebui declarate proprietarului reclamației.
Așa cum am menționat mai sus, drepturile cetățeniei au avut un progres larg în paralel cu procesul de dezvoltare a UE. Conținutul și esența drepturilor au fost modelate cu fiecare reglementare legală și îmbunătățirea drepturilor a fost reflectată în situația cetățenilor. Între timp, o legătură între cetățeni și Uniune a început să apară ca urmare a acestora evoluții. În lumina acestor analize, capitolul următor va delibera modul în care această cetățenie a determinat formarea identității politice europene și va crea o legătură între identitatea politică și cetățenia prin atingerea procesului de identificare.
[1] Fuchs,Dieter , European Identity and the Legitimacy of the EU, “Democracy, Legitimacy and Identities: Citizens on the Construction of Europe”. Lodz,2008.
[2] Klaus Eden and Bernhard Giesen, Citizenship and the Making of a European Society, From the Political to the Social Integration of Europe: The Challenge of European Citizenship (London: Oxford University Press, 2001), p.248.
[3] Gidro, R.; Mihuţiu, O. Drept roman., Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca 1996. p.204.
[4] Gidro, R.; Mihuţiu, O,op.cit,p.217
[5] Eden ,Klaus and Bernhard Giesen,. Citizenship and the Making of a European Society, From the Political to the Social Integration of Europe: The Challenge of European Citizenship . London: Oxford University Press, 2001.
[6] Eden ,Klaus and Bernhard Giesen,op.cit.,p.246
[7] Munteanu, R. Drept european. Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică. Ed. Oscar Print ,Bucureşti, 1996. 447 p.
[8] Roth, F., Inventarea Europei. Institutul European, Iaşi:2007. p.278
[9] Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Ed. Nomina Lex, Bucureşti, 2010, p. 106
[10] Sauron, Jean-Luc, Curs de insituții europene, Ed. Polirom, București, 2010,p.152
[11] Tratat de instituire a Comunității Europene, partea 2, articolul 8 (1958).
[12] Dragoş, D.C. Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme,Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007. 151p.
[13] Declaratia a nouă miniștri de externe, Document privind identitatea europeană (Copenhaga, 1973).
[14] Scăunaş S. Uniune Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept.,Ed. All Beck, Bucureşti 2005.p.230.
[15] Gâlea, Ion , Dumitraşcu, Mihaela Augustina , Morariu, Cristina, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.121
[16] Leo Tindemans, „Raportul Tindemans” (raport prezentat în cadrul unei reuniuni a Consiliului European, Summit-ul de la Paris din 1976), http://www.ena.lu/report-tindemans-report-council-europe-september-1976- 020005353. html, 12
[17] Consiliul European, „Concluziile Președinției, Buletinul Comunităților Europene, Supliment 7/85, A People s Europe” (document prezentat la ședința Consiliului European, Fontainebleau, Franța, 1984), 4.
[18] Tratatul de la Maastricht, partea a II-a, articolul 8, http: // www. eurotreaties. com / maastrichtec. pdf, 5.
[19] Mihaela Vrabie,op.cit,p.184
[20] Roth, F,op.cit,p.125
[21] Eduard Dragomir, Dan Niţă, op.cit,p. 126
[22] Articolul 2, Tratatul privind Uniunea Europeană, http: // www. eurotreaties. com / maastrichtec. pdf, 5.
[23] Tratatul de la Maastricht (1992), articolul F alineatul (1), http: // www. eurotreaties. com / maastrichtec. pdf, 6.
[24] Hande Ünsal, „Rezultate privind cetățenia Uniunii Europene și evaluarea lor în cadrul Regulilor generale ale dreptului cetățeniei” (lucrare prezentată la I. Simpozionul privind educația cetățenilor și democrația, cetățenia și cetățenia, Ușak, Turcia, 2009), 252
[25] Von Beyme, Klaus. Cetățenia europeană între moștenirile naționale și proiectele postnaționale: cetățenia și Uniunea Europeană. Londra: Oxford University Press, 2001,p.216
[26] Tratatul de la Amsterdam, partea 2 Articolul 17, http: // www. eurotreaties. com / amsterdamtreaty. pdf, 25.
[27] Consiliul European de la Tampere, Concluziile președinției, articolul 18, (Tampere, Finlanda, 1999), http://extranjeros.mtin.es/ES/UnionEuropea/ConclusionsConsejosEuropeos/documentos/Tampere _European_Council_en.pdf
[28] Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, C 364/1, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Comunitatea Europeană, 2000), 13.
[29] Consiliul European de la Edinburgh, „Concluziile președinției, partea B, Decizia șefilor de stat sau de guvern, întrunită în cadrul Consiliului European, referitor la anumite probleme ridicate de Danemarca în Tratatul privind Uniunea Europeană, secțiunea A” (document prezentat la ședința Consiliului European, Edinburgh, 11-12 decembrie 1992), 4.
[30] Eduard Dragomir, Dan Niţă,op,cit,p.192
[31] Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007,p.193
[32] Scăunaş S,op.cit,p.121
[33] Eduard Dragomir, Dan Niţă,op.cit,p.194
[34] Hotărârea Curții din 26 noiembrie 2002. – Ministrul de utilizareIntérieur / Aitor Oteiza Olazabal. – Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare: Conseil recenttat – Franța. – Libertatea de circulație a persoanelor – Restricții – Politică publică (ordre public) – Măsuri ale poliției care limitează dreptul de ședere al unui resortisant al altui stat membru la o parte a teritoriului național. – Cauza C-100/01.
[35] Directiva 2004/38 / CE, 12
[36] Fostul articolul 255 din TCE
[37] Gidro, R.; Mihuţiu, O,op.cit,p.217
[38] Scăunaş S,op.cit,p.173
[39] Gidro, R,op.cit,p.194
[40] R. James Ferguson,op.cit,p.121
[41] Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, http: // eur-lex. Europa. EU / LexUriServ / site / en / oj / 2006 / ce321 / ce32120061229en00010331. pdf, 55.