Reprezentarea judiciară convenţională fiind o instituţie legată de principiul fundamental al dreptului de apărare, caracteristica dreptului român constă în faptul că nu există nicio îngrădire în exerciţiul dreptului de apărare prin reprezentant. Instanţa nu poate refuza reprezentarea, ceea ce, bineînţeles, nu exclude o reglementare şi o limitare a persoanelor care, în mod profesional, apără în justiţie interesele altora. Această reglementare are tocmai scopul de a asigura apărarea în cele mai bune condiţii a intereselor justiţiabiIilor în faţa instanţelor de judecată.[1]
În principiu, titularul dreptului, dacă este capabil, este şi titularul acţiunii, el are facultatea de a porni personal acţiunea în nume propriu, dar are şi dreptul să-şi instituie un mandatar care să intenteze acţiunea în numele său şi să stea în judecată pentru el. Aceeaşi posibilitate o are, pe planul apărării, pârâtul. Reprezentarea în justiţie nu este obligatorie când titularul dreptului are exerciţiul drepturilor civile, dar ea este totdeauna posibilă, spre deosebire de procesul penal, în care judecată nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere, iar aducerea lui la judecată este obligatorie (art. 314 C. proc. pen.).[2]
Reprezentarea convenţională este folosită frecvent în procesul civil. Raţiuni obiective, iar uneori subiective determină părţile litigante să recurgă la serviciile unui terţ în vederea apărării intereselor lor în justiţie. Cel mai adesea, în favoarea unei atari opţiuni pledează argumente deduse din necesitatea realizării apărări calificate, respectiv printr-un profesionist al dreptului.
[1] Anca-Lelia Lorincz,Drept procesual penal,Conform noului Cod de procedura penală. Vol. I,Ed.Universul Juridic,2015,p.154
[2] Ivan Anane, Aplicarea legii penale în timp, Ed. muntenia, 2011,p.134