Contractele Administrative

  1. Rarincescu în lucrarea să intitulată „Contenciosul ad Administrativ român”, din 1936, publicată în cadrul Editurii Bucureşti făcea referire la faptul că teoria contractului administrativ şi-a făcut apariţia în dreptul francez modern, ca o creaţie a jurisprudenţei Consiliului de Stat, pentru că ulterior această jurisprudenţă să fie conceptualizată în cadrul doctrinei administrative.[1] Unul din primii autori francezi care dezvoltă această teorie a fost Laferriere, care şi-a susţinut opiniile asupra conceptelor administrative în lucrarea: „Trăite de la jurisdiction administrative et du recours contentieux”, iar fondatorul concepţiei clasice este considerat pe bună dreptate profesorul Gaston Jeze, care şi-a fundamentat teoria pe o lungă perioadă de timp, respectiv 1904 – 1937, timp în care a elaborat studii, articole în serial (exemplu: articolul intitulat „Teoria generală a contractului administrativ”, care a apărut în „Revistă de drept public” în perioada 1930 – 1937), monografii, tratate.

În lucrarea să fundamentală intitulată „Principii generale ale dreptului administrativ”, apărută în şase volume (vol.1 = Tehnica juridică, vol.2 = Noţiunea de serviciu public, vol.3 = Funcţionarea serviciilor publice, vol.4 = Teoria generală a contractelor administraţiei, vol.5 şi vol.6 = Contractele administrative) în perioada 1920-1936, Gaston Jeze a acordat o atenţie deosebită acestui capitol reprezentat de contractul administrativ, lucru care reiese şi din faptul că în aceeaşi perioadă, profesorul a mai definitivat şi o altă lucrare, intitulată: „Contractele administrative de Stat, ale unităţilor administrativ teritoriale, ale comunelor şi ale stabilimentelor publice” (apărută în anii 1927 şi 1932). Continuând pe aceeaşi linie, profesorul Gaston Jeze a ţinut cursuri speciale pe tema contractelor administrative la facultăţile de drept din Paris.

[1] C. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Bucureşti,1936, p. 19

Organizarea Administratiei Publice Locale

Pentru a guverna mai bine, orice stat îşi împarte teritoriul şi populaţia aferentă în unităţi administrativ-teritoriale în care creează şi autorităţi publice care să reprezinte fie statul, fie colectivităţile locale în scopul rezolvării intereselor acestuia şi ale locuitorilor.1 în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată, împărţirea administrativ-teritorială a României se face în unităţi administrativ-teritoriale, respectiv: comune, oraşe, municipii şi judeţe. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii, în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii. Delimitarea comunelor, oraşelor şi judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai în temeiul legii şi cu consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendumuri care se organizează potrivit legii.[1]

În comune, oraşe, municipii şi judeţe, se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.

[1] Ovidiu Podaru, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012,p.174

Strategii/Modalitati de Optimizare a Comunicarii in Relatia Functionar Public-Cetatean

Apartenenţa şi  siguranţă sunt nevoi stringente, vizibile în evoluţia omului, astfel că indivizii s-au contituit, deliberat, în grupuri cu scopul de a-şi satisface aceste necesităţi ale propriei identităţi. În cadrul entităţilor constituite, membrii acestora comunicau în modul specific al culturii din care făceau parte, al mediului care influenţa existenţa lor şi al caracteristicilor individuale şi, implicit, comune aduse laolaltă. Putem spune că administraţiile s-au dezvoltat împreună cu viziunea, ideile, ideologiile transmise de indivizi,  prin intermediul procesului de comunicare.

Administraţiile sunt unităţi sociale sau grupuri de oameni construite şi reconstruite deliberat, ce urmăresc atingerea unui scop (Etzioni, 1964). Societatea în care trăim este deci una administrativă.

„Suntem educaţi în administraţii, ne petrecem cea mai mare parte din timp lucrând pentu ele (…), patronăm administraţii, ne petrecem timpul liber în ele şi ne rugăm în aceste locuri”.

erspectiva tradiţională a administraţiilor publice conţine cinci elemente cheie ale acestora: [1]

  1. diviziunea muncii şi atingerea scopurilor propuse
  2. existenţa unui centru de putere care are rolul de a coordona activitatea
  3. substituirea personalului
  4. interdependeţa componentelor organizaţiei
  5. coordonarea între părţile componente prin intermediul comunicării

Toate aceste elemente au în centrul lor indivizi din mediul social în care este localizată o anumită organizaţie. Astfel, putem spune că administraţiile sunt entităţi contituite social. Oamenii interacţionează în cadrul activităţilor desfăşurate, împărtăţesc valori, credinţe şi idei asemănătoare în perspectiva atingerii unui scop comun. Membrii entităţilor sunt influenţaţi de mediul intern, dar în acelaşi timp ajută la crearea acestuia şi la dezvoltarea lui.

[1]  Flaviu Călin, Rus Introducere în Ştiinţa Comunicării şi a Relaţiilor Publice, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 52