O componentă esenţială a dreptului păcii o constituie definirea şi precizarea răspunderii pentru acele acţiuni care sunt de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională, să creeze şi să întreţină un climat belicos, de tensiune şi încordare care să favorizeze recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, să genereze conflicte şi confruntări militare. Răspunderea pentru asemenea fapte trebuie stipulată cu toată claritatea în sistemul normativ al dreptului păcii, aşa încât funcţiile sale preventive să fie îndeplinite cu succes, iar pacea şi securitatea popoarelor să fie pe deplin garantate.
Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborăriiîn diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal deincriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.[1]
În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună înaplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.
În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadrunaţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.
Multă vreme războiul de agresiune a fost considerat un act licit, nefiind incriminat şi, în consecinţă, neexistând o răspundere pentru acţiunile care au dus la declanşarea şi desfăşurarea sa. În cadrul raporturilor internaţionale, statele mai puternice şi mai bine înarmate trăgeau la răspundere statele mai mici şi mai slabe, în cunoscuta formulă a „dreptului învingătorului de a impune statului învins condiţiile sale.
Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să- i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul undeau fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămană nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.[2]
Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de cătreinstanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comunelegislaţiei penale a statelor civilizate. În baz a convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s- au angajat să ia toatemăsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cucaracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.
[1] Mateuţ, Gheorghiţă. Convenţiile internaţionale în materie penală,Ed.. Servo-Sat, 1997,p.195
[2] Vespasian V. Pella, Razboiul – crima si criminalii de razboi. Reflectii asupra justitiei penale internationale.Ed.Universul Juridic,2013,p.194