Proprietatea statului asupra pământului cucerit – O parte din ager publicus, statul îl dădea în folosinţă cetăţenilor romani fie gratuite fie în schimbul unei sume anuale de bani. Treptat a început un proces de formare a unor întinse latitudini în beneficiul patricienilor, situaţie reieşită din Lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n. care a căutat să limiteze acest proces prin interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult decât o anumită suprafaţă limitată de teren. Scopul acesteia a fost de a se acorda celor săraci dreptul să dobândească o parte din ager publicus.[1]
În anul 134 î.e.n. tribunul plebeu Tiberiu Gracchus a încercat printr-o lege să ia din posesia celor bogaţi ager publicus ce depăşise limitele fixate de Licinia Sextia şi să îl împartă plebei. Legea propusă a fost votată în senat, dar el a căzut victimă unui asasinat organizat de către nobili.
În anul 122 î.e.n. a fost investit tribun al plebei fratele său Căiuş Gracchus care a restabilit într-o anumită măsură aplicarea legii agrare a lui Tiberius. Totodată el a propus şi s-a votat leş frumentaria, legea privitoare la aprovizionarea cu grâu a populaţiei sărace a Romei.
[1] Vl.Hanga,Drept privat roman, Univ. Independentă „D.Cantemir, Facultatea de drept Cluj-Napoca, 1992,p.112