O examinare cât de sumară a fenomenului criminalităţii relevă că faptele de o anumită gravitate care îl compun, declarate de legea penală ca infracţiuni, se manifestă în forme deosebit de variate. în această diversitate a manifestării lor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relaţii, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, cuprinde un conţinut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie şi individualitate infracţională proprii.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte în raport de consecinţele juridice ca infracţiune .[1]

Pentru aceasta, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o dispoziţie de incriminare, prin care stabileşte conţinutul specific al fiecărei infracţiuni în parte.

Norma de incriminare defineşte deci conceptul juridic al fiecărei infracţiuni, în mod general şi abstract .

[1] A. Boroi – Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008,p.121