Referitor la evoluția dreptului roman, profesorul francez Paul Frederic Girard consemna: „Istoria dreptului roman merge de la tradiționala fondare a Romei până la Iustinian. Ea îmbrățișează o perioadă de 13 secole, ea ne face să asistăm la începuturile unei vieţi sociale şi ne conduce până la decadenţa unei civilizaţiuni îmbătrânite. Nicăieri, mai bine ca în dreptul roman, nu putem constata cum legile nasc, cum trăiesc şi cum mor” .
Deci, pentru a se ajunge la apariția, cristalizarea şi perfecționarea mecanismelor procedurii civile, s-a trecut prin mai multe etape.
La origine, în societatea gentilică, prestatală, încălcarea intereselor persoanelor dădea naștere la o confruntare între cei implicați, în sensul că, dacă cel prejudiciat nu primea satisfacție din partea celui care 1-a lezat, atunci el îşi făcea singur dreptate, după cum credea de cuviință şi după posibilităţile sale prin răzbunare, care era de multe ori disproporţionată în raport cu prejudiciul cauzat.
Mai târziu, modul de soluționare a divergenţelor dintre părţi a evoluat prin apariţia Legii Talionului, care aducea un anumit echilibru prin aplicarea principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Astfel. în caz de membrum ruptum, cum spune un text din Legea celor XII Table, victima avea dreptul să se răzbune făcându-i autorului delictului acelaşi lucru (si membrum ruptis, ni cum eo pacit, talio esto). Victima câteodată putea să se şi împace, renunţând la dreptul său de răzbunare, în schimbul unei despăgubiri (compensaţii) în bani: dar dreptul său recunoscut era să se răzbune şi să-şi facă singur dreptate.
Dacă la început, în faza absolut primitivă, acest drept era, probabil, nereglementat, iar cel care avea să primească ceva de la un debitor ce nu voia să plătească avea voie să ridice un obiect ce aparţinea debitorului, despăgubindu-se singur, cu timpul, într-o primă etapă de reglementare, celui ce voia să-şi facă singur dreptate legea îi impunea pronunţarea unor anumite cuvinte (certa verba) la această luare a unui obiect cu forţa din patrimoniul debitorului.
De asemenea. în cazul în care se bănuia că cineva a furat un obiect care-i aparţinea, se putea face o percheziţie pentru a cerceta dacă într-adevăr cel bănuit este deţinătorul obiectului furat. Pentru efectuarea unei asemenea percheziţii, cercetarea avea să se facă „lance licioque”, adică cel ce mergea cu reprezentantul autorităţii pentru a căuta bunul furat trebuia să vină dezbrăcat şi încins numai cu o centură, pentru a nu exista niciun dubiu, acest procedeu impunându-se ca urmare a exerciţiului acestui drept de percheziție.
Legea Talionului a fost depăşită şi ea, fiind înlocuită treptat cu arbitrajul privat. Acesta presupunea dezbaterea conflictului dintre părţile în litigiu în faţa unui terţ care, fiind ales de către aceştia, trebuia să soluţioneze cauza stabilindu-le acestora atât drepturile, cât şi obligaţiile ce le reveneau .
Odată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia ca formă de realizare a dreptului de către organe specializate ale statului. În procesul complex de trecere de la comunitatea gentilică la societatea organizată de stat, rolul instanţelor a fost deosebit de important. În dorinţa de a impune cât mai grabnic şi cât mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane, statul roman a introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un formalism excesiv, în cadrul căruia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un rol foarte important.
Cu toate acestea, în întreaga istorie a statului roman, alături de justiţia publică, înfăptuită de organe specializate ale statului, s-a practicat şi justiţia privată, caracterizată prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii.
Justiţia privată se realiza în două feluri, respectiv prin justiţia privată agresivă şi justiţia privată defensivă.
Justiţia privată agresivă constituia modalitatea unei persoane de a-şi realiza pretenţiile prin mijloace proprii, în timp ce justiţia privată defensivă constituia modalitatea unei persoane de a se apăra împotriva pretenţiilor cuiva prin mijloace proprii.
Diferenţa dintre cele două feluri de justiţie privată consta în aceea că prima a dat naştere din partea statului roman la unele măsuri de înlăturare, de reprimare a sa, după ce la început şi multă vreme a fost tolerată; în ceea ce priveşte cea de-a doua justiţie, cea defensivă, ea a fost întotdeauna permisă în statul roman, conform principiului vim vi repellere licet (violenţa poate fi înlăturată prin violenţă):
Pentru interzicerea justiției private agresive s-au luat măsuri succesive prin următoarele acte normative :
• Lex Iulia de vi publica et privata (Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată) a fost dată pe vremea împăratului Augustus şi sancţiona cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violenţă, lua un bun din patrimoniul debitorului sau.
• Decretum Marcii – decretul dat de către împăratul Marc Aurelius, sancţiona cu pierderea creanței pe creditorul care, chiar fără violenţă, lua un bun de la debitorul sau.
• Constituția din 389 d.Hr. a lui Valentinian al II-lea – sancționa cu pierderea dreptului de proprietate pe acel proprietar care intra în stăpânirea bunului sau prin mijloace violente.
De aici se observă înăsprirea sancţiunilor pentru cei ce foloseau justiţia privată agresivă, de la măsuri mai puţin drastice la sancţiunea cea mai gravă, respectiv pierderea dreptului de proprietate care constituia la Roma unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor.