LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE

Mostenirea Testamentara

Potrivit art.650 C.civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară.

Este posibilă şi coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală (nemo părtini testatus părtini intestatus decedere potest), permiţând – iar dacă există moştenitori legali rezervatari impunând chiar – coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară.

Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.

Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se poate renunţa,[1] în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (morţiş causa}. În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituţia rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii (donaţii), fie pentru cauză de moarte (legate).

[1]Trebuie considerată ilicită o convenţie prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună pe cale testamentară de bunurile sale”.

```

Formarea Profesionala

Atunci când obiectul raportului social priveşte prestarea muncii, iar respectivul raport social este reglementat prin norme juridice, acest raport social devine un raport juridic de muncă.

Definim raportul juridic de muncă ca fiind relaţia socială, de natură patrimonială, reglementată prin normele dreptului muncii. Elementele constitutive ale raportului juridic de muncă sunt: părţile, conţinutul şi obiectul acestui raport.

Părţile acestui raport sunt o persoană fizică (salariatul/prestatorul muncii, ca regulă) sau o persoană juridică (organizaţie sindicală) şi o persoană fizică sau juridică (angajatorul sau organizaţia patronală). Conţinutul raportului juridic de muncă rezidă în totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor specifice dreptului muncii pe care le au părţile acestui raport. Obiectul raportului juridic de muncă constă în conduita parţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

Prestarea muncii poate avea loc atât în cadrul unor raporturi juridice de muncă, dar şi în afara unor raporturi juridice de muncă.

întâlnim, de asemenea, şi categoria raporturilor de muncă conexe celor de muncă.

```