Contractul este “cel mai însemnat fenomen juridic al epocii contemporane”. Cu toate acestea, în actualele condiții ale economiei de piață, contractul – expesie juridică a inițiativei libere – este supus unei crescânde presiuni din partea normei publice.
Se spune de multe ori că libertatea contractuală nu mai poate fi, în zilele noastre, fundamentată, și explicată pe temeiul autonomiei de voință. Manifestându-și voința de a încheia contracte, părțile o fac din intenția de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete. Realizarea acestui scop este posibilă datorită existenței normelor juridice, adică a legii. Tot părților le aparține, în limitele admise de lege, și posibilitatea de a stabili conținutul raporturilor juridice, adică drepturile și obligațiile lor.
Ansamblul normelor este, în concepția lui Hans Kelsen, de natură coercitivă și de aceea, în actele lor private, membrii societății sunt ținuți să acționeze în limitele conferite de aceste norme pozitive.
Dezvoltând teoria dreptului pur în materie contractuală, Georges Rouhette a susținut că sursa autentică a legitimității și efectelor acestuia este dată de existența unei norme pozitive care leagă de această situație obiectivă efecte juridice.
Într-o exprimare mai recentă, contractul este conceput ca un “act juridic normativ”, regăsind aceeași terminologie juridică și într-o parte a dreptului românesc, sensibil la această teorie, de aceea astăzi, tot mai mulți autori susțin că libertatea contractuală nu este o consecință a așa-numitei autonomii a voinței individuale. O astfel de autonomie absolută, fără limite, nu poate exista. Individul nu este izolat și nici deasupra societății. El este înăuntrul ei: „Ca element component al societății, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută, într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică al cărei fundament se află în utilitatea ei economică și socială”.
Potrivit art.1166 Noul cod civil definește contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Definiția citată reia parțial vechea definiție cuprinsă în art. 942 vechiul cod civil care însă, omitea criticabil ipoteza în care contractul era încheiat în vederea modificării unui raport juridic preexistent, aspect sesizat de doctrina de la acea vreme. Practic definiția dată de cod este identică sau aproape identică sugestiilor de definiție oferite de vechea doctrină în materie, potrivit cărora: “contractul este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent”.