LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Teoria Generala a Dreptului

Izvoarele Dreptului

Avatar of Felix2023ro_3 0

François Geny – unul din cei mai reputaţi teoreticieni ai dreptului – atrăgea atenţia că înţelegerea şi explicarea surselor (izvoarelor) dreptului obligă la cunoaşterea relaţiei dintre „dat “şi „construit” în acest domeniu[1]. Creatorii dreptului „nu sunt nişte visători”, ei nu au căderea să impună „ce îi se pare a fi potrivit în formule juridice”, ei sunt obligaţi să pornească de la _dat-ul “realităţii sociale, supusă reglementării „dacă sunt interesaţi într-o construcţie juridică viabilă”.

 

Izvoarele dreptului internaţional în sens material

Pentru a înţelege în mod corect izvoarele dreptului internaţional trebuie să ne oprim mai întâi, asupra „sensului lor material”, care priveşte realitatea internaţională supusă reglementării. Această realitate constituie „dat-ul “social, de la care trebuie pornit întotdeauna într-o „construcţie” juridică, după cum demonstra marele analist francez.         François Geny considera necesară „analiza competentă a realităţii”, a „dat-ului” social în toate ipostazele şi nuanţele sale.

Charles Montesquieu evoca cum „stăpânirea mărilor” – o semnificativă componentă a realităţii internaţionale, a „dat-ului “caracteristic epocii sale – poate influenţa „construcţia” dreptului. „Stăpânirea mărilor – observa marele gânditor – a dat întotdeauna popoarelor care au deţinut-o o mândrie firească, deoarece, simţindu-se în stare să lovească pretutindeni, ele cred că puterea lor nu are margini, ca şi oceanul”[2]. O naţiune aflată într-o asemenea poziţie – nota Montesquieu – „ar putea avea o mare influenţă asupra treburilor publice ale vecinilor săi”[3], deoarece, nefiind preocupată pentru a-şi folosi puterea în vederea unor cuceriri terestre, „i s-ar căuta prietenia şi s-ar evita duşmănia ei”[4].

[1]  François Geny, Science et tehnique en droit privé positif, vol. II, punctul 167, pp. 371 – 373.

[2]  Charles Montesquieu, Op. cit., p. 396.

[3]  Ibidem.

[4] Ibidem.

Teoria Generala a Dreptului

Democratia si Statul de Drept

Avatar of Felix2023ro_3 0

Democraţia  sau „conducerea de către popor” provenind din limba greacă („demos-popor şi kratos-putere”)  reprezintă o formă de organizare şi conducere statală, în care puterea aparţine poporului şi  pe care acesta, sub virtutea dreptului său o poate exercita în mod direct sau indirect prin reprezentanţii săi aleşi. Democraţia ca fenomen politic are rădăcini înfipte adânc în societatea umană de a lungul timpului dezvoltării istorice. Cel mai bine este reprezentată prin următoarea frază devenită celebră: „Conducerea poporului, de către popor, pentru popor”[1] .

Democraţia este un concept foarte disputat în ultima vreme, ce pendulează între cel mai bun regim politic funcţional creat vreodată de către om şi cei care îl consideră un sistem limitat, încurcat în propriile sale structuri şi idealuri ce va aduce în final apusul civilizaţiilor.

O societate utopică a fost visul de aur al umanităţii, iar noi am încercat în tot acest timp cu paşi mai mici sau mai mari să evoluăm spre acel vis. Uneori de-a lungul istoriei au apărut şi regrese, dar asemeni timpului societatea umană nu poate merge decât înainte.

Dacă privim istoria democraţiei, realizăm faptul că ea a fost un sistem pe care omul l-a adoptat în mod natural. Oamenii au fost născuţi să beneficieze de libertatatea de a alege, religia i-a învăţat că  pot face diferenţa între bine şi rău iar societatea le-a arătat că pot face o multitudine de alegeri în viaţă. Însă în anumite momente societatea impune oamenilor anumite modele de conduită ce trebuiesc urmate pentru o bună desfăşurare a interacţiunii socio-umane cu ceilalţi membrii ai ei.

[1]   Lincoln Abraham , USA Constituţion, Pennsylvania, 1787,p.258

Teoria Generala a Dreptului

Interpretarea Dreptului

Avatar of Felix2023ro_3 0

Noţiunea aplicării dreptului  – în literatura juridică, se face distincţie între conceptul de realizare a dreptului şi cel de aplicare a dreptului, majoritatea autorilor considerând că, acesta din urmă reprezintă doar o anumită modalitate a realizării dreptului, aceea care presupune intervenţia unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi a sancţiunilor normelor de drept [1]. Deci aplicarea dreptului este o noţiune mai restrânsă decât cea de realizare a dreptului

Termenul „aplicarea dreptului”, [2]constă  în luarea deciziei de către organul de stat competent, pe baza prescripţiilor juridice care stabilesc conţinutul acestor decizii. Deci aplicarea dreptului combină în practică normele substanţiale cu cele procesuale. Astfel, se consideră, că nu suntem în prezenţa unui act de aplicare a dreptului atunci când, destinatarii normelor juridice le respectă de bună voie.

[1]  N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 190.

[2]  Termenul „application du droit”, în Dictionnaire enciclopedique de theorie et de sociologie juridique, Deuxieme edition corrigee et augmen- tee, LGDJ sous la direction de A.J. Arnaud et de J.G. Bellez, J.A. Carty, M Chiba, J. Comniaille, A. Deville, E. Landowski, F. Ost, J.F. Perrin, M. van de Kerchove, J. Wroblewski, Paris, 1993, p. 23-24.

Teoria Generala a Dreptului

Proprietatea in Dreptul Roman si Vechiul Drept Romanesc

Avatar of Felix2023ro_3 0

Proprietatea statului asupra pământului cucerit – O parte din ager publicus, statul îl dădea în folosinţă cetăţenilor romani fie gratuite fie în schimbul unei sume anuale de bani. Treptat a început un proces de formare a unor întinse latitudini în beneficiul patricienilor, situaţie reieşită din Lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n. care a căutat să limiteze acest proces prin interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult decât o anumită suprafaţă limitată de teren. Scopul acesteia a fost de a se acorda celor săraci dreptul să dobândească o parte din ager publicus.[1]

În anul 134 î.e.n. tribunul plebeu Tiberiu Gracchus a încercat printr-o lege să ia din posesia celor bogaţi ager publicus ce depăşise limitele fixate de Licinia Sextia şi să îl împartă plebei. Legea propusă a fost votată în senat, dar el a căzut victimă unui asasinat organizat de către nobili.

În anul 122 î.e.n. a fost investit tribun al plebei fratele său Căiuş Gracchus care a restabilit într-o anumită măsură aplicarea legii agrare a lui Tiberius. Totodată el a propus şi  s-a votat leş frumentaria, legea privitoare la aprovizionarea cu grâu a populaţiei sărace a Romei.

[1] Vl.Hanga,Drept privat roman,  Univ. Independentă „D.Cantemir, Facultatea de drept Cluj-Napoca, 1992,p.112

Teoria Generala a Dreptului

Executorul Judecatoresc

Avatar of Felix2023ro_3 0

Punerea în executare a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, în cazul în ca~e debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile, se poate face doar cu concursul organulu de executare. Acesta este o autoritate învestită de stat cu puterea de a impune debitoru îi urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile debitorului, obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 623 C. pr. civ., executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolida: sa. bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc , chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel .

Dispoziţii asemănătoare sunt cuprinse şi în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată.

Prin urmare, constatăm că, în prezent, legiuitorul conferă plenitudine de competenţă executorului judecătoresc în efectuarea executării silite a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, excepţie făcând executările silite care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice . Precizarea „chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel  din finalul celor două texte menţionate, este de natură a reglementa principiul forţei superioare a reglementării Codului de procedură civilă şi a Legii speciale nr. 188/2000 prin raportare la orice altă dispoziţie procedurală care ar conferi competenţa de aducere la îndeplinire a titlurilor executorii altor organe în afara executorului judecătoresc .

Aşadar, rezultă în mod neechivoc că executorul judecătoresc este un participant indispensabil la executarea silită şi, totodată, un partener important al justiţiei , având în vedere rolul deosebit pe care îl îndeplineşte în cadrul procesului civil, precum şi consecinţele activităţii lui .