Ideea sindicală este consecinţa directă a revolutei industriale de la începutul secolului al XIX-lea . concentrarea industriei , a mijloacelor de producte în maniile unui număr foarte mic de persoane ,veritabili patroni, a avut drept efect ruptura echilibrului dintre ofertă şi cererea de fota de muncă.
Găsind o ofertă considerabilă de mână de lucru, patroni puteau să-şi impună cu uşurinţă condiţiile lor în privinţa muncii salariaţilor. Efectele unei astfel de ituatii erau: ziua de muncă cuprinsă între 12-16 ore, lipsa măsurilor de protecţie a muncii, angajarea femeilor în munci cu facor ridicat de risc, angajarea copiilor în muncă, copii cu vârste de 5-7 ani, salariii mici.
În aceste condiţii apare, pentru prima dată, ideea sindicală; muncitorii au simţit nevoia de a se apăra împotriva efectelor revoluţiei industriale şi au căutat, în special, ameliorarea conditilor de muncă, organizându-se în sindicate.
S-a considerat că sindicalismul îşi are originea intr0un fapt precis, şi anume, nemulţumirea generală. În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care avea să treacă întrega grijă şi responsabilitate a producţiei şi a vieţii asupra unor formaţiuni speciale , numite sindicate .
În România debutul mişcări sindicale a avut loc spre sfârşitul secolului trecut, sub forma unor asociaţii profesionale ce aveau caracter de întrajutorare, ele cuprinzând atât muncitorii cât şi patronii. Transformarea acestor organizării în sindicate se face o dată cu crearea ,la i octombrie 1872, a Asociaţiei Generale a Tuturor Lucrătorilor din România .
Legea Missir din 1902 permitea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi profesie să se grupeze şi să constituie o corporaţie. Aceste corporatiii erau considerate a fi în slujba patronilor.
În anul 1905 se crează primul sindicat muncitoresc „I.C. Frimu’’, ca organizaţie combativă , cu scopul luptei contra „regimului burghezo-mosieresc’’, pentru revendicări economice şi libertăţi democratice.
Din punct de vedere istoric, apariţia sindicatelor în ţara noastră este consecinţa mişcării socialiste prin intermediul căreia au pătruns în viaţa socială. Dezvoltându-se mai ales în mediile socialiste, mişcarea sindicală a fost confundată cu mişcarea socialistă.
În anul 1906 a avut loc la Bucureşti , prima conferinţă a sindicatelor şi a crercurilor socialiste , care a adoptat statutul sindicatelor şi a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România.
Până la apariţia în 1912 a Legii Neniţescu „pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoresti’’, sindicatele au luptat contra nedreptăţilor şi expoatarii muncitorilor. Această lege reglementează pentru prima dată asigurările sociale.
În literatura juridică s-a menţionat că mişcarea sindicală a cunoscut apogeul în 1920 , când existau 146 de sindicate , înglobând 90.000de membri.
Considerându-se că ele urmăresc „scopuri politice şi revolutionare’’ şi nu „ interese pur profesionale’’, după greva generală din 1920, au fost dizolvate.
La 26 mai 1921 este adoptată „ Legea aupra sindicatelor profesionale’’, care stabileşte pentru prima dată, un cadru juridic al organizării sindicatelor în România.
Obiectul sindicatelor profesionale era, conform acestei legi : „ studiul, apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale’’; activitatea lor privea chestiunile de ordin industrial, comercial şi agricol, tehnic şi cultural; organizarea sindicatelor se făcea după criteriile profesiunii, iar dizolvarea lor intervenea dacă şopul constituirii era ilicit.
În urma sciziunii intervenite între socialişti şi comunişti, care au pus în pericol unitatea şi existenţa mişcării sindicale în România, Consiliul General al Sindicatelor a adoptat un ordin de zi ce a constituit, începând din anul 1922 , Cartea Mişcării Sindicale.
Ordinul comtinea prevederi referitoare la interzicerea în în interiorul sindicatelor a oricărei forme de activitate politică , sub sanctiuneea excluderii din organizaţie.
De asemenea, activitatea sindicală trebuia să se desfăşoare în conformitate cu legea.
Ca oa consecinţă a eforturilor făcute pentru realizarea unităţii mişcării sindicale, în anul 1923 au fost create Sindicatele Unitare , care la Congresul de la Timişoara, au hotărât participarea sindicatelor la grevele din anii crizei economice interbelice (1929-1933).
După instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, sindicatele au fost interzise, încălcându-se prevederile legii din 1921. la 12 octombrie 1938 s-a aoptat sistemul sindicatului unic prin aşa numita Lege a breslelor. Statul nu recunoştea decât un singur sindicat de profesie, pentru fiecare categorie de salariaţi şi patrni. Putea funcţiona doar o singură breasla pentru fiecare categorie de preofesii în cuprinsul aceluiaşi ţinut şi o singură uniune de bresle pe întreaga ţară. Breslele reuneau , la un loc, atât pe muncitori cât şi pe patroni, deci două categorii de persoane cu interese diametral opuse, care, prin natura lor, se organizau pentru a se impune , fiecare, în faţa celeilalte.
