Drept Penal International

Curtea Penala Internationala

Avatar of Felix2023ro_3 0

Apartenenţa şi  siguranţă sunt nevoi stringente, vizibile în evoluţia omului, astfel că indivizii s-au contituit, deliberat, în grupuri cu scopul de a-şi satisface aceste necesităţi ale propriei identităţi. În cadrul entităţilor constituite, membrii acestora comunicau în modul specific al culturii din care făceau parte, al mediului care influenţa existenţa lor şi al caracteristicilor individuale şi, implicit, comune aduse laolaltă. Putem spune că administraţiile s-au dezvoltat împreună cu viziunea, ideile, ideologiile transmise de indivizi,  prin intermediul procesului de comunicare.

Administraţiile sunt unităţi sociale sau grupuri de oameni construite şi reconstruite deliberat, ce urmăresc atingerea unui scop (Etzioni, 1964). Societatea în care trăim este deci una administrativă.

„Suntem educaţi în administraţii, ne petrecem cea mai mare parte din timp lucrând pentu ele (…), patronăm administraţii, ne petrecem timpul liber în ele şi ne rugăm în aceste locuri”.

erspectiva tradiţională a administraţiilor publice conţine cinci elemente cheie ale acestora: [1]

  1. diviziunea muncii şi atingerea scopurilor propuse
  2. existenţa unui centru de putere care are rolul de a coordona activitatea
  3. substituirea personalului
  4. interdependeţa componentelor organizaţiei
  5. coordonarea între părţile componente prin intermediul comunicării

Toate aceste elemente au în centrul lor indivizi din mediul social în care este localizată o anumită organizaţie. Astfel, putem spune că administraţiile sunt entităţi contituite social. Oamenii interacţionează în cadrul activităţilor desfăşurate, împărtăţesc valori, credinţe şi idei asemănătoare în perspectiva atingerii unui scop comun. Membrii entităţilor sunt influenţaţi de mediul intern, dar în acelaşi timp ajută la crearea acestuia şi la dezvoltarea lui.

[1]  Flaviu Călin, Rus Introducere în Ştiinţa Comunicării şi a Relaţiilor Publice, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 52

Drept Penal International

Principiile Dreptului International Penal

Avatar of Felix2023ro_3 0

Cooperarea internaţională în materie penală dobândeşte noi valenţe, astfel încât noţiunea ei „clasică” devine uneori un concept care nu este suficient pentru a defini diferitele forme pe care le îmbracă lupta împotriva criminalităţii la nivel global.[1]

Evoluţiile înregistrate în dreptul internaţional în ultimii ani, mai precis dezvoltarea fără precedent a dreptului internaţional penal, ne îndreptăţesc să vorbim de crearea, treptat, a unei veritabile justiţii penale transnaţionale, dar şi a uneia supranaţionale.

Justiţia penală transnaţională cuprinde, în opinia noastră, acele forme de cooperare internaţională în materie penală analizate pe larg în Titlurile I şi II, menite să combată criminalitatea transfrontalieră, dar şi să ajute la înfăptuirea justiţiei penale în cauze cu diferite elemente de extraneitate.

Suveranitatea statelor, ce stă la baza cooperării interstatale în materie penală, a împiedicat şi împiedică încă o cooperare internaţională eficientă împotriva criminalităţii.            Or, în cazul crimelor împotriva umanităţii, al genocidului, al crimelor de război comunitatea internaţională nu poate accepta ca suveranitatea statelor să stea în calea pedepsirii celor ce se fac vinovaţi de asemenea fapte deosebit  de grave. De aceea, cel puţin pentru asemenea crime ce aduc atingere unor valori esenţiale ale umanităţii, se impunea ca, mai ales în situaţiile în care jurisdicţiile naţionale nu sunt în măsură să asigure tragerea la răspundere penală a unor persoane acuzate de săvârşirea unor crime grave, să se pună bazele unei justiţii supranaţionale.

Desigur, între o justiţie penală transnaţională sau mai mult suprana- ţională şi suveranitatea statelor există, cel puţin aparent, premisele unei „tensiuni”  ireconciliabile.           Dar cât de ireconciliabil este acest conflict? Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale a dovedit că se poate ajunge la un anumit echilibru între suveranitatea statală şi o jurisdicţie internaţională. Astfel, spre deosebire de tribunalele penale internaţionale ad-hoc, Curtea Penală Internaţională devine competentă numai în măsura în care un stat care avea jurisdicţie asupra unei fapte prevăzute în Statutul de la Roma nu are voinţa de a exercita o procedură penală faţă de o persoană acuzată de săvârşirea unei asemenea crime.[2]

[1] Al.Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,p.120

[2] Dr. Diaconu, Dumitru. Curtea penală internaţională : Istorie şi realitate,Ed. All Beck, 1999,p.132

Drept Penal International

Crimele Contra Pacii

Avatar of Felix2023ro_3 0

O componentă esenţială a dreptului păcii o constituie definirea şi precizarea răspunderii pentru acele acţiuni care sunt de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională, să creeze şi să întreţină un climat belicos, de tensiune şi încordare care să favorizeze recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, să genereze conflicte şi confruntări militare. Răspunderea pentru asemenea fapte trebuie stipulată cu toată claritatea în sistemul normativ al dreptului păcii, aşa încât funcţiile sale preventive să fie îndeplinite cu succes, iar pacea şi securitatea popoarelor să fie pe deplin garantate.

Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborăriiîn diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor  grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal deincriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.[1]

În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună înaplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.

În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadrunaţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.

Multă vreme războiul de agresiune a fost considerat un act licit, nefiind incriminat şi, în consecinţă, neexistând o răspundere pentru acţiunile care au dus la declanşarea şi desfăşurarea sa. În cadrul raporturilor internaţionale, statele mai puternice şi mai bine înarmate trăgeau la răspundere statele mai mici şi mai slabe, în cunoscuta formulă a „dreptului învingătorului de a impune statului învins condiţiile sale.

Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind  prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să- i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul undeau fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămană nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.[2]

Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau  procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de cătreinstanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comunelegislaţiei penale a statelor civilizate. În baz a convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s- au angajat să ia toatemăsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cucaracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.

[1] Mateuţ, Gheorghiţă. Convenţiile internaţionale în materie penală,Ed.. Servo-Sat, 1997,p.195

[2] Vespasian V. Pella, Razboiul – crima si criminalii de razboi. Reflectii asupra justitiei penale internationale.Ed.Universul Juridic,2013,p.194

Drept Penal International

Crimele de Razboi

Avatar of Felix2023ro_3 0

Noţiuni generale cu privire la dreptul penal internaţional

 

Răspunderea în dreptul internaţional intervine pentru comiterea unor fapte ilicite socotite ca atare de către state, precum şi pentru activităţi care nu sunt interzise, dar în urma cărora s-au produs unele prejudicii statelor.

Faptele şi actele considerate ca ilicite sunt încălcări ale normelor dreptului internaţional convenţional sau cutumiar şi pot consta în:[1]

–           agresiunea armată a unui stat îndreptată asupra altui stat;

–           determinarea unui stat, prin forţă, de a încheia un tratat internaţional;

–           încălcarea oricăror principii fundamentale ale dreptului internaţional.

Prejudiciile care pot fi aduse unui stat sunt reprezentate de:

–           folosirea unor tehnologii care produc radiaţii;

–           activităţile de manipulare, depozitare, producere, transport şi alte operaţiuni privitoare la substanţe periculoase (materiale explozibile, corosive, cancerigene, poluante etc.);

–           activităţi care pot provoca efecte transfrontaliere periculoase;

–           daune cauzate de obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic .

Răspunderea poate să privească atât statele, precum şi persoanele fizice, iar o modalitate a răspunderii este reprezentată de aplicarea unor sancţiuni cu folosirea forţei armate. Aceste sancţiuni sunt puse în aplicare cu ajutorul măsurilor de constrângere.

Măsurile de constrângere în dreptul internaţional pentru asigurarea executării normelor de drept se realizează de către state, individual sau în colectiv, deoarece nu există un aparat suprastatal care să deţină puterea de constrângere.

Folosirea colectivă a măsurilor constituie o recomandare a Cartei O.N.U, iar nu o obligaţie. În caz de necesitate, Consiliul de Securitate poate recurge direct la folosirea forţei armate puse la dispoziţie cu acordul statelor membre.

Consiliu de Securitate este investit de O.N.U. cu puterea de a veghea asupra păcii şi securităţii internaţionale, fiind principalul organ cu acest scop în lume şi acţionează, aşa cum spune şi art.24 din Carta O.N.U., în conformitate cu Scopurile şi Principiile Naţiunilor Unite.

Naţiunile Unite reprezintă o organizaţie internaţională, creată de statele lumii cu scopul de a le proteja suveranitatea şi interesele. Puterile O.N.U. îi sunt date de către statele membrele cărora le slujeşte.

Prin elaborarea Cartei O.N.U., Organizaţiei i s-au atribuit 4 scopuri şi 7 principii pe care trebuie să le îndeplinească şi în conformitate cu care O.N.U. trebuie să îşi desfăşoare activitatea.

[1] Ion Galea,Dreptul tratatelor, Ed.C.H. Beck, 2015,p.143.