LUCRARI DE LICENTA - DISERTATII IN DREPT - STIINTE JURIDICE – ADMINISTRATIVE
Drept Penal

Vatamarea Corporala

Avatar of Felix2023ro_3 0

O examinare cât de sumară a fenomenului criminalităţii relevă că faptele de o anumită gravitate care îl compun, declarate de legea penală ca infracţiuni, se manifestă în forme deosebit de variate. în această diversitate a manifestării lor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relaţii, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, cuprinde un conţinut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie şi individualitate infracţională proprii.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte în raport de consecinţele juridice ca infracţiune .[1]

Pentru aceasta, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o dispoziţie de incriminare, prin care stabileşte conţinutul specific al fiecărei infracţiuni în parte.

Norma de incriminare defineşte deci conceptul juridic al fiecărei infracţiuni, în mod general şi abstract .

[1] A. Boroi – Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008,p.121

Drept Penal

Uciderea din Culpa

Avatar of Felix2023ro_3 0

O examinare cât de sumară a fenomenului criminalităţii relevă că faptele de pericol social care compun codul penal, declarate de legea penală ca infracţiuni, se manifestă în forme deosebit de variate. În această diversitate a manifestărilor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relaţii, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, conţine un conţinut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie şi individualitate infracţională proprie.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracţiune. În acest scop, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o dispoziţie de incriminare, prin care stabileşte conţinutul specific al fiecărei infracţiuni în parte. Norma de incriminare defineşte deci conceptul juridic al fiecărei infracţiuni, în mod general şi abstract.

Drept Penal

Infractunea Abuzul de Incredere

Avatar of Felix2023ro_3 0

Constituţia României, prin art. 136 alin. (1), prevede în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. în principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. în acelaşi articol, în alin. (3) sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică. Această enumerare se completează cu alte bunuri stabilite, prin diferite legi speciale, ca aparţinând proprietăţii publice. Proprietatea, publică sau privată, poate fi încălcată prin aceleaşi fapte de pericol social considerate ca fiind infracţiuni.

Noţiunea de „patrimoniu” are o sferă mai largă decât noţiunea de „proprietate”, incluzând nu numai proprietatea, ci şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică. în această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură, şi numai în ultimă instanţă prin intermediul normelor penale.

Drept Penal

Inducerea in Eroare a Organelor Judiciare

Avatar of Felix2023ro_3 0

Pravilele romaneşti din secolul al XVII-lea incriminează “mărturia strâmba” , “jurământul mincinos” , cu pedepse foarte aspre  “mutilarea”.În practică însă , pedeapsa mutilării nu se aplica. Ea era înlocuită cu “gloaba” , care se plătea de regula , în boi  .

Codul penal de la 1864 incrimina în art. 287 la 291 mărturia mincinoasă ca un delict contra particularilor.Se făcea distincţie în lege intre mărturia mincinoasă săvârşită în materie criminală , într-o cauză corecţionala , într-o cauză “de poliţie” sau într-o pricină civilă. În art. 291 era prevăzută şi pedepsita fapta martorului mincinos care beneficia în schimbul delictului de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.

Unul dintre elementele de bază ale delictului era acela ca fapta sa se fi săvârşit în contra acuzatului sau în favoarea sa. De aici aşezarea faptei printre infracţiunile contra particularilor. În realitate , prin această trăsătură esenţială , legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că mărturia trebuie să aibă legătură cu împrejurările esenţiale ale cauzei. Practica judiciara a vremii a decis în acest sens . Sub acest aspect putem considera că exista o asemănare şi o deosebire între legislaţia actuală şi cea de la 1864. Codul de la 1864 nu pedepsea mărturia mincinoasă făcută în faţa judecătorului de instrucţie , considerându-se că astfel martorul ar persista în faza de judecata , în atitudinea sa ştiind că delictul sau a fost deja consumat.

Drept Penal

Confiscarea Speciala

Avatar of Felix2023ro_3 0

Măsurile de siguranţă privite ca instituţii de drept penal de sine stătătoare şi-au făcut apariţia în cadrul legislaţiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX, ca urmare a noilor concepţii cu privire la cauzele şi mijloacele de prevenire şi combatere a infracţionalităţii.

Starea şi dinamica fenomenului infracţional a evidenţiat realităţi umane şi sociale de natură obiectivă ce reprezintă surse reale de pericol social, pentru că ele pot determina sau contribui la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Aceste realităţi sunt considerate, din punct de vedere al reacţiei sociale, în raport cu fenomenul infracţional, că „stări de pericol” de care trebuie să se ocupe însăşi legea penală şi a căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse, întrucât aceste stări izvorăsc din situaţii care nu în toate cazurile reprezintă încălcări ale legii penale.

Starea de pericol care constituie temeiul luării unei măsuri de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social pe care-l reprezintă fapta prevăzută de legea penală, infracţiunea.[1] Starea de pericol priveşte persoana făptuitorului, anumite lucruri sau situaţii şi constituie o ameninţare pentru viitor, pe când pericolul social pe care-l prezintă fapta priveşte acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat această faptă şi constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii şi un criteriu de individualizarea a răspunderii penale.

[1] Bogdan Micu,Drept procesual penal. Partea speciala – editia a 3-a,Ed.Hamangiu,2013